Unealtă de protest
În lumea oamenilor obișnuiți,
codul numeric e absurd și impersonal.
În lumea visătorilor,
codul numeric e absurd și impersonal.
În lumea geniilor,
codul numeric e absurd și impersonal.
Nu spune nimic despre compozitorii, scriitorii,
actorii, cercetătorii, astronomii,
inventatorii, vizionarii împărțind
ziua de 14 februarie cu bucuria nașterii
dintr-o mamă și un tată care i-au zămislit sub stele inspirate.
Suntem născuți în 14.02 un oncolog, un profesor de jurnalism,
un bibliotecar și un poet.
Unul luptă pentru viață,
unul pentru adevăr,
unul pentru înțelepciune,
unul pentru poezie.
Ce contează când și unde ne-am născut?
Importantă e viața.
Important e adevărul.
Importantă e înțelepciunea.
Importantă e poezia.
Unii îi spun număr de securitate socială.
Ce vorbe goale pentru miezul lumii, care e viața!
Vorbe viclene pentru miezul vieții, care e adevărul.
Vorbe deșarte pentru miezul adevărului, care e
înțelepciunea.
Vorbe prefăcute pentru miezul înțelepciunii, care e poezia.
Nu mă confundați, așadar, cu un număr!
Spuneți-mi pe nume, sau chemați-mă pur și simplu
ca pe un câine,
căci eu iubesc viața, adevărul, înțelepciunea și poezia,
dar cel mai mult iubesc libertatea.
Libertatea de a trăi în adevăr, înțelepciune și poezie
e mai presus de toate numerele voastre
în care încap un oncolog, un profesor de jurnalism,
un bibliotecar și un poet.
Pseudofabulă cu eroi
V-au păcălit. Au fluturat, la naiba,
flamuri mincinoase.
Victoria e o nălucă,
eroi clădiţi pe trupuri descompuse,
triumful doar o păcăleală.
Victoria e moartea, palton de sânge negru,
singurătate şi spaimă, vid, nebunie,
tăcere, arsură, orbire,
peltea de oase frânte,
înseamnă trunchi fără braţe,
picior din care a rămas doar durerea.
Cea mai mare minciună, un drog cu statui.
Luaţi, inhalaţi, aceasta e marea iluzie
oferită spre adormirea conştiinţei.
Luaţi, injectaţi-vă pe rând cu farsa eternă.
De nerostit să-i fie numele şi nevăzut să îi ajungă chipul
topit, medalie pe piepturi de falși eroi.
Victoria-i o pasăre de piatră cu aripi mici,
ca două beţe de chibrit, o faci nisip
ca să înveţe zborul.
Unealtă de amintire
Prind colacul de pomenire între degete
și simt carnea pierdută a tatălui meu,
măduva ce singură îi mai pulsa în oase.
Cineva i-a pus două semne cu prescurnicerul
ca un semn cu fierul roșu pe trupul de sclav.
Acolo, sub coaja subțire își plânge
sângele hristic devremea retezare,
în împletitura umflată, ca niște glezne împleticite
pe drumul ce urcă spre cer.
O lumânare de aur topit direct pe carne
sfârâie din miezul de făină coaptă,
ca din abdomenul rămas acum cu mațele uscate.
Inima zdrobită a strugurilor a sângerat
pe coaja nemiloasă și eu n-am știut,
n-am putut să mai ascult numele lui
pe lista veșniciei.
Tata trăiește.
Bunicul trăiește.
Bunica trăiește.
Străbunicii trăiesc.
Prietenii trăiesc.
Sunt acolo, în aluatul copt ce stă
ca un prunc abia născut în palma mea.
Alice Valeria MICU
Material publicat în revista Nord Literar nr. 2 (261), februarie 2025