„Oprește picurarea,
înlemnește-o
să prindă iar puteri
și-n zori, din al ei
trup firav, să curgă lavă.”
(Stalactita)
Ea însăși călător și popas, Elina Adam întreprinde în Praguri (Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2024) o dublă incursiune: în vremile-peisaje din afară și în cele dinăuntru. Ni se propun 33 de „visătorii”, tot atâtea priviri „din albastru”, din acel tărâm al ființei unde lucrează laolaltă gândul, emoția și fantezia, configurând o identitate pe care autoarea o transcrie în devenirea ei. Descinderile în trecut și în sine se datorează astfel nu doar memoriei voluntare, imperativului conștient de autocuprindere, ci și activării unor simbioze țesând olfactivul, auditivul și tactilul ca trepte înspre vizual.
Sincretismul acesta senzorial, dotat – după cum observăm – cu putere mnezică în poemele de față, readuce în prezent dimensiuni care au dat consistență eului, într-o tentativă de redefinire a temeliilor întregului. Este și o modalitate de a ocroti ceea ce nu mai este, de a eclipsa caracterul pentru totdeauna pierdut al vârstelor trecute. O autorestituire. Dintre faldurile memoriei răsar astfel efluvii biografice, pe care poeta caută să le conserve aproape intacte, în pofida efortului reflecției (al „ochiului întrebător”, care privește altfel cu fiecare colț – Vedere din mers) de a și le însuși prin mecanismele specifice de interpretare.
Cum pruncul a cărui poveste identitară începe cu achizițiile olfactive, memoria auctorială fructifică diverse asocieri de senzații ca să ajungă la epoca infantilă, să înțeleagă aplecarea copilului înspre reverie și să-și explice o relaționare anume cu ceilalți: „Ea știe tot, / dar încă nu-nțelege. // Mirosul florii de cireș / inundă brusc odaia / și se așază pe părul ei / ca o cunună. // E și trupșorul ei acolo / mai alb decât al / florii de cireș, / o pojghiță de brumă / străvezie / prin care face / urme vagi lumina. // Aripi de înger cresc / ca mugurii din umeri. / E fâlfâitul lor ce se aude / ori vocea care prevestește / dar de vorbă?” (Știe, dar nu înțelege). Este o experiență ce constituie, în egală măsură, un prilej de meditație asupra curgerii: „La ce-or fi bune toate? te întrebi / și-ncepi să numeri: / unu-doitrei… cincizeci. / Ce iute trece viața / precum o pasăre ce ieri zbura / și-acum așteaptă să / se-aprindă focu-n sobă” (idem).
E interesant de urmărit, în versurile din acest volum, cum detalii ce pot părea, la o privire comună, văduvite de relevanță, mai ales că sunt imposibil de îmblânzit/de gravat în reprezentări concrete [cum este cazul mirosului – difuz, rătăcitor, definibil mai degrabă prin ecourile asupra noastră decât prin sine („Și musca de rahat ce încă / strălucea verzui / și mirosea a moarte” – Monolog. Cu sfârșit; sau: „O, da! a iodului subtilă-amestecare / cu visele și amintirile, / urcând spre-al lacrimilor vad. // Cernând ca printr-o sită nevăzută / comori, vorbe nespuse / ori gânduri îndrăznețe” – Împreunălucrare; s.n., D.M.)], devin catalizatoare ale scufundărilor temporale, depozitare ale unor esențe unice, care petrec făptura independent de voința proprie și fără a se lăsa afectate de tăvălugul prefacerilor. Exploatând, dincolo de forța mnezică, puterea lor emoțională, Elina Adam le inserează cu delicatețe într-o lirică a intimității, unde făptura însăși se volatilizează, devine ușoară: „Pluteam în jurul lor, un abur / ce vorbea cu voce voalată. / Nu vă apropiați, spuneam, / eu sunt molipsitoare, / veți deveni asemeni mie: / fotoni cu voce, ceață străvezie, / acarieni ai unor / amintiri nedeslușite” (Nodul din gât. Ca o eșarfă neagră de mătase).
Senzațiile cheamă, prin urmare, și poezia, stârnesc imagini și corespondențe deopotrivă de fulgurante. Ele țin cât o respirație, cât o mângâiere. Sunt în stare însă a păstra anumite clipe din trecutul personal (unele, marcate erotic), acelea în care ființa a cochetat cu eternitatea: „Când umerii ne deveneau / culcușuri ori șei de măgăruși / ce străbăteau cărările de munte / cu sprinteneala unor capre negre. / Gândul curgea-n cuvânt / precum argintul viu, / precum ambrozia ori / amintirea ei. // […] Duceam pe umeri zei zeițe, / îngeri care uitau să-și mai / desprindă de pe aripi / roua căzută seara, / ce frământată era / noaptea-n vis cu aluatul / stelelor deodată” (Erau dimineți).
Eul, așa cum îl întrezărim noi în poeziile de acum, își construiește realitatea apusă în intervalul dintre intuiția senzorială și reminiscențele de memorie (Poem la aniversară și trei sferturi de papaya, Monolog. Cu sfârșit), teritoriu de graniță unde nostalgia, împlinirea, destrămarea ori durerea se comunică întâi fizic (Monolog. Poveste fără sfârșit), alunecând apoi înspre metafizic. Chemând profunzimi, îndemnând la „visătorie” (Amintiri și umbre, În orașul cu vestigii romane). Ceremonialul creează conexiuni intime între afară și înăuntru, între ipostazele lirice și lucrurile din preajmă, generând un peisaj mental singular, cu o mireasmă și o culoare proprii (Albaștri pe de-a-ntregul, Visătorie).
Remarcăm de asemenea că, aflată pe prag, la răspântie (sau, câteodată, momită de fereastră, precum în poeziile Amintiri și umbre, Poem la aniversară…), ființa capătă atributele acestuia: unește și desparte, e în permanentă metamorfoză (cum, uneori, ambiguitatea mirosului însuși: în parfumul iubirii se presimte iz de moarte). Avem de-a face – așa cum notează și Vasile Igna în textul de pe coperta a patra – cu o situare între. Ne întâmpină, pe parcursul lecturii, mai multe asemenea praguri, pentru fiecare dintre ele poeta imaginând „rituri de trecere” care adaugă datelor senzorialului corespondentul spiritual. Le pune să vorbească. Pre limba lor. Muțenia acestora se dovedește adesea mai grăitoare decât cuvântul însuși (v. „galbenul / sfârâind al omletei” – E ziua iar spre noapte; „raza […] vine de sus, șoptind duioase cuvinte de iertare” – Dimineață de albastru șoptit; „Fără de trup foșnește aerul” – Pragul dintâi; s.n., D.M.), trezește – îndepărtând pieile îngrămădite una peste alta în devenirea sa – ființa dinăuntru, aproape uitată. Riturile de care vorbeam generează însă nu doar simple rememorări; ele aduc la suprafață clipe ce se refuză alunecării, un fel de mărturii ale conviețuirii trecutului cu prezentul. Experiențe din afara tuturor vremilor, menite a descătușa sinele.
Spațiul predilect care permite nesupunerea la timp (sau, din contră, stimulează încapsulări temporale, cu parfumul lor cu tot) este poemul. Căci mai toate se împletesc, în recentul volum al Elinei Adam, cu autochestionări privind relația eului cu gestul scriptural, privind vocația creatoare ca împotrivire la „al morții gust” (E ziua iar spre noapte), ca lămurire („Acolo unde mai amară / decât viața cu ascuțișul / petrecut la gât și mult / mai limpede ca apa de izvor / e ochiul care le privește / și le vede” – Albaștri pe de-a-ntregul), eliberare („Visez că merg pe nori / ca pe-o cărare dintr-o / grădină nevăzută. // […] Abia spre seară, / din pustia preajmei, o rază / de lumină mă îndeamnă / să-mi caut loc de veci / printre cuvinte” – Pragul dintâi) ori angoasă („Dar cine să-și asume / nașterea de cuvinte, / îmbrățișări, tăceri, / înstrăinări de sunete, / silabe? / Cine să nască timp?” – Retrospecții).
Interogațiile privesc, deopotrivă, marginile și nemarginile scrisului („Cuvântul cel gol, țarcul cu gard poleit / în care îngenunchează / blestemul ori binecuvântarea” – De citire?), precum și influența livrescului asupra destinului uman (a se vedea ruga inedită din fața raftului cu volumele lui Borges, în poemul intitulat Visătorie).
Avem așadar înainte-ne o carte complexă, capabilă a deschide, pe lângă dimensiunile abordate de noi, și alte trasee hermeneutice. Cu atât mai mult cu cât ceea ce întreprinde aici autoarea chiar este poezie.
Delia MUNTEAN
Material publicat în revista Nord Literar nr. 2 (261), februarie 2025