În perioada totalitară, prin întronarea forțată a ideologiei comuniste, care făcea acum deplin substanța organizării vieții sociale –, prin instituții juridice, apoi de stat – se impusese o „nouă cultură”. Dar aceasta, străină și neasimilată, dusese la o sciziune între realitate și aparență. Românii trăiau astfel, la finele veacului trecut, de mai bine de două decenii, fizic, într-o închisoare, cu toate vicisitudinile ei, și totodată într-o suprarealitate ideologică, ce nu era decât o subcultură. Mărturia lui Paul Goma, Cutremurul oamenilor, în care s-a înregistrat, pentru posteritate, felul în care o conștiință, fiind supusă tuturor presiunilor și mizeriilor totalitarismului, a făcut față cu demnitate exemplară răului, mi se pare a fi tocmai textul clasic al unei anumite perioade și, în loc să fie „exilată” și ea, ca și autorul ei, ar trebui să fie predată în școli. Este un caz tipic de scriitor-cetățean, care răspunde „prezent” la apelul istoriei, dar civismul lui nu-și găsește decât prea puțini partizani. Și este un mare nedreptățit al istoriografiei noastre, chiar și în posteritate. I-am dedicat un volum, Jurnal cu Paul Goma, apărut la puțină vreme după anunțarea, în 25 martie 2020, a stingerii sale, volum ce comasează atât studiile referitoare la opera lui, începând cu anul 2008, cât și corespondența avută cu cel care a fost disidentul no. 1 al lui Ceaușescu.
Dacă manifestările opozante directe la adresa regimului totalitar sunt sporadice, se cultivă acum o literatură a înțelesurilor subterane, a alegoriei, a mitului, a parabolei, prin intermediul căreia glisau așa-zisele ,,șopârle”, adevărurile camuflate de ochii vigilenți ai cenzurii prin care scriptorul instituia un complot, cifrat, cu lectorul său, prin sugestie, recursul la arhetipal și la legendar, prin metamorfoza locației și a timpului, pentru a putea să-și expună propriul mesaj. Astfel, tripticul autor-narator-lector se congreghează într-o confrerie ce uzitează un limbaj subteran, a cărui savoare era amplificată tocmai de escaladarea directivelor draconice ale cenzurii, printr-un limbaj al dublului sens. În studiul Perspective parabolice ale puterii totalitare (ACTAEON BOOKS, 2025, cu o prefață de Daniela Sitar-Tăut), bine instrumentat cognitiv, Ligia Duruș recrutează exemple ce urmăresc maniera de repercutare a fenomenologiei puterii în texte precum: Vânătoarea regală (1973) − Dumitru Radu Popescu, Lumea în două zile (1975) − George Bălăiță, Al doilea mesager (1985, în limba franceză; 1991, în limba română) − Bujor Nedelcovici, Racul (1976), Apa (1973), Vestibul (1967), Interval (1973), Cunoaștere de noapte (1973), Iluminări (1976) − Alexandru Ivasiuc, Cartea milionarului (1977) − parabolă ermetică de Ștefan Bănulescu, Princepele, 1977 − Eugen Barbu, Galeria cu viță sălbatică, 1979, Obligado, 1984, Căderea în lume (2007) − Constantin Țoiu, Un om norocos (1984), Viața pe un peron (1981) − Octavian Paler, Animale bolnave (1968), Îngerul de ghips (1973), Bunavestire, Don Juan (1981), Voința de putere (2001) – Nicolae Breban, De-a lungul fluviului (1985) − Tudor Dumitru Savu, Ne întâlnim la judecata de apoi (1992) – Petru Dumitriu, Perimetrul zero (1991) – Oana Orlea, Lunga călătorie a prizonierului, 1971, Melancolie, 1988 − Sorin Titel, Despre clovni: dictatorul și artistul (1997) – Norman Manea, Biserica neagră (1997) – Anatol Emilian Baconsky, Monarhul ascuns (1992) – Vasile Lovinescu.
O altă categorie investigată de către exegetă o constituie romanele cu „accente parabolice”, precum cele sociale ale lui Augustin Buzura, ce portretizează onest insul, dar și societatea contemporană: Orgolii (1977), Fețele tăcerii, „roman al condiției umane, care prezintă destinul unei colectivități în confruntarea sa cu istoria și cu provocările pozitive ale progresului” (1974), Absenții, „prezintă individul, cu crizele sale morale și intelectuale” (1970), Vocile nopții (1980), Refugii (1984), Drumul cenușii (1988). Ca urmare a bivalenței expresiilor literare relevate pe plan realist și parabolic, cercetătoarea consideră oportună înglobarea în instrumentarul tematic și discursiv al textelor: Drumul câinelui (1974), Caloianul (1975) − Ion Lăncrănjan și Biblioteca din Alexandria (1980) – Petre Sălcudeanu. Bună observatoare a cineticii coagulării parabolei, Ligia Duruș include în prezentul studiu și unele romane „care, deși cu note satirice evidente, prezintă și elemente constitutive ale unei parabole: Cina cea mai lungă (roman realist și satiric), 1983 – Mircea Opriță, Bunavestire, 1980 − Octavian Paler, Adio, Europa!, 2006 − Ion Desideriu Sârbu”. În ceea ce privește operele Un om norocos (1984) − Octavian Paler, fericit catalogat drept „o utopie negativă”, respectiv Încă de pe atunci vulpea era vânătorul (1992) − Herta Müller, autoarea este de părere că acestea au doar fragmentar atribute parabolice.
Un prim palier investigativ comportă Efecte ale cenzurii, capitol teoretic esențial în reflectarea consecințelor instalării represivității, alături de promovarea unor ideologii aservite „omului nou” și proletcultismului, egalitarismului socialist, emancipării maselor, culturalizării și îndoctrinării acestora prin proslăvirea regimului nou întronat, politizarea livrescului, impunerea unei direcții elogiative, de osanale închinate socialismului și zeilor lui tutelari. Deoarece unul dintre principiile acestui nou tip de literatură era accesibilitatea, necesară priceperii Omului nou, proletar, se ajunge la o inerentă scădere calitativă a scrierilor, tributare, în mare parte, realismului socialist. Instituirea cenzurii contribuie la repudierea celor care, deși net superioare estetic, se abstrag acestui principiu monocord.
Poliția literară, mai draconică uneori decât cea clasică, urmărește, printre delicte, și lectura autorilor interziși și asistăm la o epurare a acestora, un fenomen ignobil al arderii bibliotecilor. Scriitorii disidenți sau străini erau considerați inamici ai regimului, iar contactul cu ei devenea o crimă, asimilabilă fraternizării cu dușmanii regimului. Spațiul de manevră livrescă se subțiază, iar autorii se văd nevoiți să-și asume alte strategii. Mult vehiculata rezistență prin cultură își află rădăcinile aici. Populația înfometată găsea în artă un refugiu, iar cărțile bune sau despre care se auzea că aparțin acestei categorii își epuizau rapid tirajele, devenind marfă ,,dată pe sub mână” de către librari. Condeierii își asumă rolul de maieuți, dirijând mentalul colectiv prin intermediul acestei găselnițe protectoare, romaneleparabolă, „ca forme de exprimare lucidă și profundă a esenței Puterii totalitare, astfel încât să se opună formării reflexelor mentale ale populației, rigidității gândirii, ca o formă de control individual impuse de ideologia de partid și de stat”. Exegeta nu consideră că aceasta este o formă de evazionism, prin fuga de contingent, ci o formă de propagare a libertății spiritului de sub căușul astringent al regimului, precum și un mesaj încurajant, de abolire a psihozei terorii ce ajunge, codat, înspre cititor. Acest aspect încurajează analista în taxonomierea „mesajelor literare prin care scriitorii au comunicat disidența libertății”. Comentatoarea surprinde pertinent impactul unui astfel de tip de literatură: „Camuflajul în ambiguitate, esopizare, amalgamare, aluzie, alegorie, situații-substitut etc., descifrat în cheie parabolică, oferă indicii despre lipsurile de care suferea populația, controlul, opresiunea, manipularea, represiunea, constrângerea, autoritarismul, falsitatea, cultul puterii, megalomania și alte aberații înregistrate sub comanda politică a regimului comunist, dar și lucrurile bune pe care nu le putem nega”.
Personajele, deseori alter ego-uri ale autorului, se simt incapabile să facă față contemporaneității, bizareriilor mundane. Tergiversarea confesiunilor lor era generată, în trecut, de ritualuri similare celor din Romanul adolescentului miop de Mircea Eliade, grefate pe infantilisme expuse caricatural, cu o condescendență ironică. Eroul se confruntă cu tirania alterității, a dualității cu celălalt, astfel încât sinele se divide oxymoronic între eul diurn, vitalist, optimist, aparținător oarecum, conform taxonomiei instituite de Aristotel, 13 tipului Eucolos, respective eul nocturn, hipercerebral, sceptic (Dyscolos), dar turmentat de viziuni angoasante și aprehensiuni thanatice.
Ligia Duruș urmărește modalitățile livrești de propagare a puterii în totalitarism în capitole bine închegate, precum: Puterea demiurgică, Puterea salvatoare, Puterea ideologică, Puterea ispită, Puterea vânzătoare de iluzii. Artileria investigativă, Autoritate și abuz, Agresivitate și vânătoare, Topos și cronos parabolic. În socialism asistăm la ceea ce Stéphane Lojkine* numea canibalismul ideologic, o ingerare a aproapelui de către aproape sub pelerina directivelor socialiste, o încurajare a delațiunii și a mistificării. Nevoia de confesiune scripturală a exilatului în sine este în concordanță cu sfâșierea lăuntrică și dezagregarea din sufletul lui. Inadaptați ai acestui nou univers democratic, aceștia resimt acut statutul de captivi și, mai ales, se simt strangulați de lipsa de comunicare, de pseudocomunicarea aservită absurdului. Chiar dacă scrisul are o funcție soteriologică, acesta nu este un panaceu, ci doar un analgezic al rememorărilor, o posibilitate de translare a spasmelor interioare. Ca fenomen sociocultural, textele de tip parabolă relevă cutumele pe mai multe paliere, procesele sociale, particularitățile epocilor și viziunea scriptorului asupra ambientalului. Asistăm uneori la veritabile deconstrucții, care, abstrase discursului ideologic comunist, ce reconfigurează istoria națională în cheie mitologizantă, circumscrisă omului nou, legitimează scenariul disculpant clădit de o forță discreționară ce are drept obiectiv încetățenirea plenară a utopiei totalitare. Parabola lasă în urmă Istoria. Ea multiplică „figurile” ficționalizării, punând față în față istoria „reală” și „icoana” ei scriptică, ultima avându-și originile într-un proces „mito-foric” al demi(s)tificării – remi(s)tificării (Susan Suleiman, „Le récit exemplaire: parabole, fable, roman à thèse” în Poétique, nr. 32 / 1977, p. 468 apud Jean-Louis Dumortier, Lire le récit de la fiction pour étayer un apprentissage: théorie et pratique, Bruxelles, DeBoeck & Larcier, 2001, p. 85).
Aceasta devine un tertip esopic ce vizează devoalarea abuzurilor obsedantului deceniu, ce are ca finalitate un roman politic „alegoric”, în interiorul căruia ficțiunea lecturează fabula reală, descărcată de tinichelele ideologice. O strategie narativă comună în romanele de tip parabolă este glisarea dinspre real spre fabulativ, fie prin inversarea, aproape imperceptibilă, a polilor, fie prin intruziunea fantasticului în planul realității imediate. Entitățile care populează aceste toposuri sunt descentrați, scoși din cercul suveran al Puterii oblăduitoare și condamnați la statutul de paria sau la un alt început, cauterizant.
Studiul Ligiei Duruș, Perspective parabolice ale puterii totalitare, devine un instrument persuasiv de descifrare a mecanismelor de translare a edificiului comunist în opera emblematice ale culturii române, definitorii pentru această perioadă istorică. Bună cunoscătoare a fenomenului penelat, aspect relevat prin exegezele anterioare, Romanele strigătului înăbușit (Editura Casei Corpului Didactic Maramureș „Maria Montessori”, 2021) și Ipostaze ale puterii în romanul românesc postbelic (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2020), la origine teză de doctorat, autoarea urmărește prob diagnoza perioadei, pe paliere circumscrise interdisciplinarității, deoarece nu se limitează la simpla evaluare exegetică, ci urmărește proliferarea parabolicului în literatura comunistă prin intermediul psihologiei, al filosofiei, al etnicității, al istoriei și al geopoliticii.
* Termen împrumutat de la Stéphane Lojkine, „Le cannibalisme idéologique de Voltaire”, în Dictionnaire philosophique, Voltaire et ses combats, dir. U. Kölving et Ch. Mervaud, Voltaire foundation, Oxford, 1997, t. 1, p. 415–428. Considerăm că acesta se pliază perfect pentru a descrie totalitarismul comunist, etapă a învrăjbirii sinelui cu sine, a delațiunilor, toate sub masca unei doctrine idealiste.
Daniela SITAR-TĂUT
Material publicat în revista Nord Literar nr. 2 (261), februarie 2025