Anul 2024 a îmbogăţit portofoliul editorial al exegetului Gheorghe Glodeanu cu o nouă lucrare alocată prozei fantastice: Fascinația lumilor ficționale. Deși continua seria cercetărilor personale în domeniu, concretizate în publicarea unor volume de certă valoare știinţifică, referitoare atât la spaţiul literar autohton, cât și la cel universal (Orientări în proza fantastică românească – 2014; Între real și imaginar. Incursiuni în proza fantastică franceză din secolul al XIX-lea – 2020; Rătăcind printre himere. O panorama a prozei fantastice – 2020; Mitografii. Incursiuni într-o bibliotecă mitologică – 2021; Incursiuni în imaginarul ezoteric – 2022; Istoria prozei fantastice românești – 2023), cartea de acum, apărută la Editura Neuma, propune un algoritm de organizare internă diferit, mai puţin încorsetat de subsumările cronologice sau de distribuirile geografice.
De data aceasta, pe parcursul celor aproximativ patru sute de pagini, specialistul se ocupă de ilustrarea comparative a unor mituri literare având circulaţie universală: al vrăjitorului/al vrăjitoarei, al omului artificial și al plantelor de vrajă, cu insistenţă pe mandragoră (în capitolele I, II și IV), secţiuni cărora le adaugă una mai amplă, cu titlul „Fascinaţia fantasticului” (cca 170 de pagini, capitolul V) și câte un studio despre scrierile de gen ale autorilor Johann Wolfgang Goethe (capitolul III) și Georges Bernanos (capitolul VI). Regăsim în schimb, printre prozatorii selectaţi, câteva nume întâlnite și în lucrările elaborate anterior (Jorge Luis Borges, Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade), cercetătorul aplecându-se acum asupra altor dimensiuni ale imaginarului lor epic. Volumul, iarăși spre deosebire de tomurile dinainte, grupează la final consideraţiile eseistice generale, punctul de plecare constituindu-l întreprinderile teoretice de dată mai recentă ale unor confraţi: Milan Kundera, Dumitru Țepeneag, Ruxandra Cesereanu și Bogdan Mihai Mandache.
Avem de-a face, e limpede, cu un subiect imposibil de epuizat – o provocare pentru Gheorghe Glodeanu de a continua această „aventură spirituală” cu alte și alte plonjări în sfera fabulosului. Este ceea ce promite lectorului (îndeosebi celui avizat) în argumentul care precedă călătoria prin biblioteca lumii, intitulat „Pledoarie pentru imaginar”. În același cuvânt de însoţire, ne avertizează și asupra unor motivaţii suplimentare ale demersului: „Am apreciat această literatură deoarece am conștientizat faptul că ea înseamnă altceva decât romanele de investigaţie socială pe care le propune marea literatură realistă. […] Proza fantastică are meritul de a demonstra că realul este banal doar în aparenţă și că adevăratele semnificaţii sunt adesea camuflate în spatele aparenţelor. […] O literatură care mizează pe raţiune și pe legile cauzalităţii ucide misterul” (p. 5).
***
Capitolul dedicat mitului vrăjitorului/al vrăjitoarei tratează creaţii epice aparţinând unor autori străini: Thomas Mann (cu Mario și vrăjitorul – o naraţiune având în centru o reprezentaţie de magie încheiată tragic, cu trimiteri către excesele regimului fascist din Italia), August Strindberg (cu microromanul istoric Vrăjitoarea, a cărui analiză e precedată de câteva ilustrări ale mitului în literatură, cu precădere în cea europeană, precum și de consideraţii privind „slujitoarele diavolului” și instrumentarul magic exploatat de acestea sau legate de bestiarul specific, de proprietăţile anestezice ale unor plante, de sabat etc.) și Gustav Meyrink (cu romanul social-ezoteric Noaptea Valpurgiei, prilej pentru critic de a puncta prezentarea acţiunii cu interesante comentarii pe marginea motivelor exploatate de autorul austriac: oglinda, sângele, grădina, apariţiile fantomatice ș.a.).
Secţiunea așezată sub genericul „Borgesiana” tratează trei naraţiuni: Oglinda de cerneală (avându-i ca protagoniști pe Yakub Beteagul, guvernator al Sudanului, și Abderrrahmen El Masmudi, magician căruia tiranul îi solicită îndeplinirea unor porunci tot mai complexe, culminând cu asistarea la propria execuţie pe eșafod), Vrăjitorul amânat (o parabolă despre omenie și recunoștinţă amplasată într-o ambianţă în care actele vrăjitorești au puterea de a schimba destine) și Istoria celor doi care au visat (cu rodnice trimiteri către Alchimistul lui Paulo Coelho).
Seria continuă cu trei scriitori americani: Jérôme Bixby (care în povestirea Farmecul vrăjitoarei aduce în contemporaneitate mitul, extinzându-i ramificaţiile/consecinţele la nivelul tuturor femeilor), Howard Phillips Lovercraft (dintre ale cărui creaţii teoreticianul alege Visele din casa vrăjitoarei și El, naraţiuni așezate sub semnul fantasticului terifi ant; reţinem conexiunile incitante cu alte proze de același tip, semnate de Edgar Allan Poe sau de Mateiu Caragiale) și John Updike (cu Vrăjitoarele din Eastwick).
Prima parte a cărţii se încheie cu interpretări ale viziunii shakespeariene asupra acestui motiv literar. Sunt trecute în revistă, de asemenea, teme și motive asociate, cu aplicaţie pe tragedia Macbeth. Perspectiva prozatorului brazilian Paulo Coelho este evidenţiată prin raportare la romanul Alchimistul, o carte grea de simboluri, întâmpinată favorabil de către majoritatea categoriilor de cititori.
În partea a doua, Gheorghe Glodeanu se oprește la câteva prelucrări ale mitului omului artificial. Ne reîntâlnim cu Gustav Meyrink, de data asta prin romanul Golem (unde motivului central i se alătură dublul, viața ca vis, cartea magică, amnezia, hermafroditul, lunaticul, finalul ambiguu). Alţi autori de care se ocupă criticul sunt Edgar Erwin Kisch, Mary Shelley și, din nou, H.P. Lovercraft (cu versiunea proprie asupra mitului lui Frankenstein). Sesizăm, în fiecare caz, coerenţa demonstraţiei hermeneutice și temeinicia judecăţilor.
Următoarea secţiune are în vedere un singur autor – Johann Wolfgang Goethe –, cu naraţiunea Basmul (1795), ultima dintr-o serie de șase nuvele adunate sub genericul Convorbirile unor emigranți germani.
Deosebit de interesante se dovedesc paginile despre puterea plantelor de vrajă (cu precădere asupra mitului mandragorei). Printre autorii supuși atenţiei se află și Hanns Heinz Ewers, prozator care și-a lăsat semnifi cativ amprenta asupra fantasticului modern, în ciuda unei recunoașteri defavorizate de relaţia sa cu adepţii ideologiei naziste. Romanul aflat în vizorul criticului este Alraune (Mandragore), „o carte-mit a literaturii fantastice” (p. 160), întemeiată pe o spectaculoasă aducere laolaltă a unor elemente antinomice. „Erotismul – notează exegetul la p. 160 – se amestecă cu pornografia, delicateţea cu vulgaritatea, puritatea cu degradarea, macabrul cu comedia, dragostea cu venalitatea”. Reţinem, de asemenea, excursul captivant al specialistului cu privire la proprietăţile mătrăgunei și la bibliografia considerabilă elaborată pe marginea lor.
Naraţiunea Isabella din Eghipet, a lui Achim von Armin, e situată alături de cele mai faimoase povești de dragoste din literatura universală. Gheorghe Glodeanu, în paralel cu relatarea conţinutului, inserează numeroase explicaţii legate de mitul mandragorei, dar și referitoare la alte dimensiuni ale nuvelei, făcând totodată corelaţii cu opere de aceeași factură din diferite zone culturale.
„Fascinaţia fantasticului”, cel mai vast capitol din volum, pornește de la polonezul Jan Potocki. Romanul Manuscrisul de la Saragosa – observă criticul – e structurat după modelul Decameronului boccaccian și sintetizează majoritatea temelor și a motivelor întâlnite în literatura fantastică: dublul, locul blestemat, coșmarul, strigoiul, vampirul, mortul-viu, interferența realului cu imaginarul etc.
Urmează F. Scott Fitzgerald, cu naraţiunea intitulată Strania poveste a lui Benjamin Button. Protagonistul este un bătrân de șaptezeci de ani, care tocmai venise pe lume în 1860, la Baltimore. Particularităţile eroului nu corespund deloc unui copil, dimpotrivă: citește enciclopedii și consumă de la început mâncare gătită. Evoluţia lui se realizează în sens invers, derutând oamenii din preajmă și împiedicându-i să ducă o viaţă normală (astfel, el este respins la înrolarea în armată, frecventează studiile universitare la zece ani după absolvirea lor de către fiul său, merge la grădiniţă deodată cu propriul nepot, iar îmbătrânirea firească a soţiei sporește și mai mult decalajul de vârstă la nivelul cuplului). Criticul remarcă stilul „plin de nerv” al autorului, disciplina descriptivă și rigoarea investigaţiei psihologice – elemente care îl delimitează de romancierii din aceeași generaţie.
Dintre scrierile lui Ioan Petru Culianu, exegetul optează pentru povestirea Limba Creației (o autentică „demonstraţie de virtuozitate epică și de erudiţie știinţifică”, ce determină realizatorul studiului să traseze linkuri către opera lui Mircea Eliade) și pentru romanele Tozgrec și Jocul de smarald. Primul, abordat în volumul de faţă cu toate cele patru versiuni ale sale, amestecă iscusit registrul real cu cel imaginar și constituie un prilej pentru Culianu de a-și etala orizontul cultural (chiar dacă uneori apelează la surse incerte). În romanul al doilea, este valorificat procedeul manuscrisului găsit. Coordonata istorică se împletește în carte cu particularităţi ale naraţiunii de tip policier, acţiunea fiind plasată în Evul Mediu. Pe scenă joacă atât personaje reale (Sandro Boticelli, Marsilio Ficino, Pico della Mirandola, Amerigo Vespucci ș.a.), cât și inventate, care – consideră Gheorghe Glodeanu – își etalează câteodată cu prea multă râvnă cunoștinţele, eclipsând astfel celelalte funcţii ale epicului.
Mircea Eliade, scriitorul care a traversat întreaga biografie intelectuală a criticului, încă din anii studenţiei clujene, este prezent în actualul volum cu creaţia romanescă Lumina ce se stinge. Opera e abordată nu atât din perspectiva tramei (provocate de incendiul izbucnit într-o bibliotecă și de orbirea provizorie a bibliotecarului), cât mai ales pentru dimensiunile ce o îndepărtează de textele ficţionale de factură tradiţionalistă: refuzul confesiunii, meditaţiile privind actul scriptural, prelucrarea originală a unor mituri universale și a unor motive literare, tehnica tainelor proliferante.
Următorul capitol analizează din multiple unghiuri patru romane semnate de Gabriel Chifu: Visul copilului care pășește pe zăpadă fără să lase urme sau Invizibilul, descriere amănunțită – 2004 (unde „nu intruziunea brutală a fantasticului în realitate este cea care provoacă spaima, ci pătrunderea realului în fantastic” – p. 276; alte comentarii vizează motivul cărții, interesul pentru onomastică, portretele de torţionari etc.), Punct și de la capăt – 2014 (cronică de epocă ce își invită lectorul să experimenteze tehnica lecturii inverse; sunt reliefate numeroasele inserţii metatextuale, precum meditaţiile despre artă și despre dimensiunea soteriologică atât a experienţei carcerale, cât și a celei scripturale), Marea carte a uitării – 2022 (unde Gheorghe Glodeanu descoperă procedee agreate și de romanul „obsedantului deceniu”, cu deosebirea că, în cazul de faţă, destinul eroilor este prelungit și după evenimentele din 1989; alte reflecţii vizează problematica puterii, trecerea timpului și degradarea – a personajelor, a autorului, a locurilor). Povestirile lui Cezar Leofu (ediţie revăzută și adăugită: 2024), a patra carte de care se ocupă exegetul, devoalează „radiografi a unei umanităţi ultragiate” (p. 299). Dincolo însă de conexiunile cu o anumită epocă istorică și cu o tipologie umană specifică – pe care autorul le filtrează apelând la un instrumentar complex, cu rezonanţe într-o diversitate de genuri: fantastic, politic, erotic, poliţist, de spionaj –, cercetătorul reţine frecventele enunţuri cu încărcătură po(i)etică („Faptele nu există, dacă nu le povestești, tot farmecul stă în a le povesti”; sau: „minciuna trăită cu intensitate este mai puternică decât adevărul” ș.a.), relevante pentru lămurirea convenţiei scripturale a lui Gabriel Chifu.
Epica realistă propusă de Ștefan Mitroi – este de părere criticul, pornind de la romanul intitulat Dulce ca pelinul (2008) – așază sub auspicii noi literatura de sorginte rurală. Sunt evidențiate robustețea scrierii, inflexiunile mitologice și alegorice, deschiderea către experiențe-limită (a se vedea recursul la canibalism sau devorarea lăutarilor de niște lupi), dar și către lirism ori înspre meditații privind scrisul.
Paginile ce urmează sunt rezervate romanului O noapte cât o mie de nopți (2011), al lui Horia Bădescu. Avem de-a face cu un fantastic estetizant, ce cultivă cunoașterea de sine prin confesiune, prin comunicarea cu celălalt („a povesti înseamnă, deopotrivă, a te povesti și povestindu-te te afli pe tine însuți”). Împărtășindu-se, eroii dau viață și, deopotrivă, împrumută viață din țesătura poveștilor ascultate (neapărat în tăcere). Ei își cumpără viața cu vorbe. Se apropie de Ființă creând. Spre deosebire de alți autori de proză fantastică, la Horia Bădescu – afirmă cercetătorul – glisarea în zona miraculosului (prin apelul la motive literare precum cufărul, trenul, visul, ceasul, cartea, lampa) nu pledează pentru compensarea prin apelul la alt tărâm, iluzoriu, ci îndeamnă cititorul să privească dintr-o perspectivă inedită bogăția și frumusețea realului însuși.
Un alt capitol tratează antologia Fantome, întocmită de Lucian-Vasile Szabo, pentru ca secțiunea a șasea să graviteze în jurul romanului de debut al lui Georges Bernanos, Sub soarele lui Satan (1926).
***
Opiniile teoreticianului sătmărean privind imaginarul epic dezvoltă noi configurări în eseul intitulat „Meditații despre arta romanului modern (Pornind de la Milan Kundera)”, inclus în „Addenda”, care debutează cu o incursiune în devenirea speciei. Criticul observă inovațiile „îndrăznețe” în ceea ce privește condiția personajului, prefacerile la nivelul firului narativ (abandonarea anecdoticului în favoarea gnoseologicului, alunecarea spre eseu, reflecția asupra gestului scriptural propriu) și, nu în ultimul rând, parteneriatul cu cititorul. Considerațiile virează apoi către un volum al lui Milan Kundera, Arta romanului. Eseu (1986, versiune românească 2008), pe care îl privește punându-l în relație cu teoriile promovate de Umberto Eco în Confesiunile unui tânăr romancier (trad. rom. 2011). Sunt două cărți extrem de valoroase pentru înțelegerea în cunoștință de cauză a metamorfozelor în timp ale romanescului.
O modalitate originală de exprimare a punctului de vedere asupra condiției prozei actuale este descoperită de Gheorghe Glodeanu în Scrierea unui roman de Dumitru Țepeneag, unde narațiunea în sens tradițional e estompată semnificativ de intervențiile teoretice. Metatextul (la producerea căruia colaborează autorul – descins efectiv în spațiul acțiunii – și personajele, „niște figuri șterse, lipsite de vitalitate, ce nu au nimic de-a face cu eroii puternici din marile construcții epice ale secolului al XIX-lea” – p. 375) avansează aspecte precum rolul determinant al cititorului, dreptul personajului de hârtie de a-și decide evoluția în desfășurarea romanescă ori multiplicarea scenariilor vizând încheierea cărții.
O altă lucrare prezentată în „Addenda” a apărut tot la Tracus Arte, în 2022, fiind semnată de Ruxandra Cesereanu. Volumul se intitulează Lumi de ficțiune, lumi de realitate și aduce înaintea noastră, alături de prozatori români și străini consacrați (Patrick Modiano, J.R.R. Tolkien, C.S. Lewis, Michael Ende, Ludmila Ulițkaia, Mircea Cărtărescu, I.D. Sîrbu, Andrei Codrescu ș.a.), nume mai puțin vehiculate în spațiul autohton (António Lobo Antumes, Roberto Bolaño), cărora le adaugă, surprinzător, dar cu argumente, un studiu despre onirismul lui Leonid Dimov. Demersul universitarei clujene e considerat de către critic temeinic documentat și fertil ideatic.
În finalul volumului, Gheorghe Glodeanu se ocupă de câteva lucrări elaborate de Bogdan Mihai Mandache: Sensul ascuns. Dialoguri despre esoterism (2005) – un grupaj de interviuri cu specialiști de marcă, ce lămuresc, din perspective adesea novatoare, dimensiuni ale domeniului investigat; În căutarea cuvântului pierdut (2012), cuprinzând eseuri, convorbiri și comentarii pe marginea unor cărți despre alchimie, ezoterism, francmasonerie; Întâlniri interioare (2019), o culegere de eseuri pe teme diverse, pornind de la lectura unor cărți.
Introducerea în tomul de acum a textelor de specialitate menționate anterior (cu comentariul aferent) evidențiază faptul că opțiunea lui Gheorghe Glodeanu pentru imaginarul epic se încadrează într-o dezbatere mai largă, ce preocupă și alte minți ale contemporaneității. Avem în același timp ocazia de a sesiza valoarea contribuției individuale la cercetarea fenomenului. Din această perspectivă, considerăm că Fascinația lumilor ficționale devoalează, de fapt, o bibliotecă în adevăratul înțeles al cuvântului, parcursă cu creionul în mână, cu consecvență și pasiune. Ne referim nu doar la operele literare propriu-zise, ci și la aparatul bibliografic de calitate, incluzând surse românești și străine (unele dintre ele consultate în ediția franceză).
Este o lucrare serioasă, care de acum înainte nu va putea fi ignorată de către cercetătorii imaginarului epic.
Delia MUNTEAN
Material publicat în revista Nord Literar nr. 2 (261), februarie 2025