Nostalgii
Cuprins de irepresibile nostalgii,
citadinul din mine se refugiază discret
în orizontul unui deal pleșuv urcat în copilărie
cu un entuziasm aproape muzical;
retrăiesc de parcă mi s-ar înnoi sângele,
încep să pulseze în mine amintiri rătăcite,
mă minunez câtă limpezime are memoria,
o credeam obturată de meandrele uitării;
las la o parte peisajul și mă pierd în amănunte,
insignifiante odată, azi candide stări resuscitate;
ochii mei cu priviri lacome până departe
mă urcă iarăși la o palmă de cer
și eu cred că totul îmi este îngăduit,
deși apăsătoarea umbră a dealului
pune virgula între stele,
îngustează mersul lunii pe cer.
Cât de inoxidabile sunt nostalgiile
și de nerefuzat refugiile!
Carapacea urbană
Sunt obosit!
Orașul și-a pus carapacea pe mine până la enervare,
refuz să citesc avertizorul de mediu,
poluarea s-a instalat demult peste indiferența noastră,
efectul nu-i imediat vizibil,
grăbit depășesc viteza melcului;
poate parchez în vecinătatea parcului
să-i admir pe octogenarii cu căciuli,
așteptând îngrijorați bruma lui octombrie,
seniori fără voie,
numiți astfel de prelații politici
ca să le mângâie orgoliul,
să se creadă cavalerii unei armate moarte.
Mă dezmeticesc și constat din nou
că orașul și-a pus carapacea pe mine.
Ființa vulnerabilă
Trăiesc uneori pentru o iluzie
ce nu se lasă divulgată în formă,
precum aerul și respirația.
Nici fericirea nu devine transparentă
în argintul lacrimei, nici tristețea –
versiuni ce mă însoțesc precum o pasăre
ce-și tocește aripile în zbor,
dar prin vene rămân rănile zborului.
Dilemele devin sentimente
și fac parte din ființa mea
mereu vulnerabilă…
Crede!
Să nu te grăbești!
(îmi spune instinctul),
granița dintre viață și moarte
le face adesea coincidente,
nu-i neapărat nevoie de arme,
atomii se ascund în mii de secunde,
explodează pe neauzite
și nu se știe de unde.
Să nu te grăbești!
(îmi spune instinctul
sau îngerul, poate),
dar crede că-n visele tale
ești fără de moarte…
Nunta
Poetului Nicolae Dabija
Poeții, dacă mor,
îmbracă haine cerești,
să fie miri pe veci.
Mireasa-i pentru veșnicie
în rochie de stele reci.
Cometele, la nunta lor,
sorb din cupe cristaline
esențe de nemuritor.
Ingratul timp
Pentru Ana și Alexandru Bantoș
Am încercat să zidesc prin cuvânt,
mizând pe adâncimea lui
față de tot ce este lumesc
și n-am reușit.
Am amenințat cu pumnul ridicat
revoluționar în piața publică,
contând pe efectul de turmă,
și n-am reușit.
Ne-am chemat prietenii,
convinși de solidaritatea lor,
ei înșiși victime, ca noi,
și n-am reușit;
Ne-am pus sufletul la bătaie,
cu forța lui emoțională rezistentă
la toate încercările vieții,
și n-am reușit.
Ne-am consolat dușmanii
pentru faptele lor vinovate,
făcându-i demni de numele lor spre uitare,
și n-am reușit.
Resemnați în lupta cu ingratul timp
al neliniștilor dilatate,
visăm, totuși, un răstimp
și pentru propriile noastre idealuri.
Viața
Mi-e viața dată cu împrumut,
sunt doar proprietarul trecător
al indulgențelor, ca muritor,
chiar înainte de a fi născut.
Azi, plouă, neastâmpărată ploaie,
vor fi rodiri răscolitoare-n vis,
vom aprinde focuri pe dealuri
imaginând mistere-n paradis.
Promit să iau surâsul tău cu mine,
tu, lasă-te sedusă de poveste;
vom râde de naivul nostru vis
ca de-o iubire care nu mai este.
Oglindirea
Ești o eroină, iubito,
ești întruparea ei,
în faldurile rochiei tale
pulsează farmece și idei.
Pentru arșița gurii tale
se bat cavalerii speranței,
utopicii lumii decăzute
tulbură iarba și marea.
Răspândești indulgențe parfumate
pentru păcate și pentru iertare,
și de te-ai ascunde într-o stea,
tu vei rămâne oglindirea mea.
Sfârșitul lumii?
Nu, sfârșitul lumii nu este aproape,
deși se vede ceața cum arde pe ape,
sfârșitul este foarte, foarte departe,
deși norii sunt aliniați ca într-un cortegiu de moarte.
Sfârșitul lumii nu-i când latră câinii
și ți se usucă lacrimile în căușul mâinii,
nici când iarba arde sub care de foc
pentru că primăvara o va-nverzi la loc.
Sunt semne că sfârșitul lumii este foarte departe
pentru că esența ei este fără de moarte.
Post-restant
Când nu vei mai fi,
se va adăuga un plus de tristețe
în viața semenilor,
preț de-un minut, poate două –
„ce păcat că s-a dus”, se va zice,
era sustenabil câteva zile,
poate luni, cel mult ani,
dar asta-i viața,
e treaba nepoților, mai departe,
să-și primească la post-restant
restul de ani…
Basm
Sunt de nestăvilit elanurile tale,
în creștere tumultuoasă și neliniștite
ca apele în zile cu ploi mănoase, de vară.
Frumusețea ochilor tăi
este mai transparentă decât oglinda mării;
îți place, mlădioasă ca o salcie,
să te prăbușești în fotoliu,
înfiorată de parfumuri florale,
să te lași pradă unei nocturne de Chopin;
să înceapă jocul cu focul
din inimă și să visezi
că steaua ta norocoasă cade
la picioarele tale, sub tălpile goale,
iarba să ardă urme adânci,
precum căprioarele tinere în goană
lasă semne în desișul pădurilor;
îți dau târcoale albinele flămânde,
tentate să fure din dulceața gurii tale
pentru fagurii lor de miere
și, ca în orice basm,
devii încet, încet, neverosimil de frumoasă…
Gheorghe Mihai BÂRLEA
Parodie
Lucian PERȚA
Viața
În viața mea, când am luat împrumut
cândva, ceva, orice de la cineva,
am știut datoria la termen a da
și chiar înainte de termen am știut.
Azi stau în penumbră*, că soare n-avem
și neastâmpărate versuri mă pătrund,
prădat doar de ele să nu fiu mă tem,
de aceea-n sigilii de sare le-ascund.
Promit și de-acum că poeme voi scrie
că muza-mi surâde ca și altădată
și ca să râd de-a clipei ceremonie,
citi-voi o carte de Perța semnată!
* Cuvintele scrise cu italic reprezintă sau fac referire la titluri de volume ale autorului.
Material publicat în revista Nord Literar nr. 2 (261), februarie 2025