„A murit Enkydu, prietenul cu care vânam lei și tigrii”, a scris undeva, dacă nu mă înșel, într-una dintre piesele sale de teatru, Marin Sorescu, marcat, probabil, de mesajul stră-străvechiului poem despre Ghilgameș, legendarul rege al Cetății Uruk, și prietenul său, Enkidu.
Da! Într-una din chiar primele zile ale acestui an (2025) am mai pierdut un prieten. Cei mai mulți dintre puținii pe care i-am avut s-au așezat „la masa umbrelor”. Total pe neașteptate s-a așezat acolo și Ion Aurel Brumaru, fiul lui Ion Brumaru din Strâmtura, învățătorul director de școală, „reacționar înrăit și țărănist înfocat, care îi sfătuia pe țărani să nu se înscrie în colhoz” (cum a fost etichetat de „puterea populară” de atunci) și care (adăugăm noi), prin anii ʼ50, asculta „Vocea Americii”, cu popa Salviu Cupcea la casa parohială de lângă Biserica Veche.
Dar imaginea acelui/acelor Brumaru a rămas undeva, departe, prin ani… Acum câteva zile, a murit prietenul meu, Relu (așa-i spuneau cei apropiați), colegul de bancă, cu care visam în ultimii ani de liceu (1960-1961) să scoatem (scrisă la mașină) o revistă literară, cu care citeam, pe rând, aceleași cărți procurate ilicit și le discutam cu aerul unor exegeți sadea la el în cameră, unde ne luasem libertatea să și fumăm.
Apoi, el a plecat și bine a făcut. Destinul lui a avut nevoie de un orizont mult mai larg și de izvoare culturale mai bogate. Și le-ar fi dorit pe cele din marile universități ale Germaniei sau ale Franței. S-a mulțumit cu ce a găsit, cu ceea ce scăpase „inchiziției” proletcultismului: cursurile lui D.D. Roșca, Mihai Ralea, Zoe Dumitrescu Bușulenga, Paul Popescu Neveanu și, strecurându-se în amfiteatrul Odobescu de la Filologie, a urmărit ultimele cursuri ale lui G. Călinescu, fascinat de logosul fără pereche al Titanului.
După studenția începută la Cluj și terminată la Facultatea de Filosofie din București, a rămas în capitală, a făcut parte din boema tânără a acelor ani, sensibilă la orice apariție deosebită. Așa am avut norocul să mi-l prezinte, într-o foarte scurtă și întâmplătoare întâlnire, pe Marin Sorescu, sub braț cu proaspătul său volum de debut Singur printre poeți, iar altă dată, câțiva ani mai târziu, la restaurantul Casei Scriitorilor, pe tânărul și năvalnicul George Țărnea („poetul iubirii condamnat la plâns”, cum l-a numit unul dintre exegeții săi) cu primul său volum de versuri, pe care mi l-a dăruit cu autograf, și care, ani buni după aceea, a fost îndrăgostit de Maramureșul nostru, care l-a adoptat deplin și ca poet, și ca om – un generos și un risipitor de iubire necondiționată.
Anii de boemă bucureșteană i-a trăit intens, reușind în mod excelent să împace cafeneaua cu biblioteca și cu masa de scris. A făcut cronică literară și de teatru la Gazeta Literară și la Contemporanul, a avut colaborări pe la alte publicații, slab plătit și locuind prin diverse mansarde, dar hotărât să-și facă loc în lumea literară și, mai ales, să rămână în preajma lui Petre Țuțea, al cărui asiduu emul a fost, în toți anii aceia, cu deplin folos și pentru el, dar mai ales pentru posteritate, dacă avem în vedere cartea Pariul cu legenda sau viața lui Petre Țuțea așa cum a fost ea, care este și va rămâne unică și greu de egalat. Nimeni dintre cei din generația noastră nu l-a cunoscut pe Țuțea așa cum l-a cunoscut, prin anii 1965, Brumaru. Înțeleptul, Maestrul Țuțea era la peste optzeci de ani, iar discipolul la puțin peste douăzeci. Poate tocmai de aceea, dar în mod sigur și datorită gestației în care s-a plămădit timp de peste treizeci de ani, apariția ei fiind abia în anul 1995, „Pariul cu legenda sau viața lui Petre Țuțea așa cum a fost ea, orgolios cu supramăsură acest titlu (…) este singura lucrare ce-l situează pe acest Socrate de Dâmbovița într-o atmosferă a unui București de rafinamente și stufoșenii (…) care umple pasional un vid de stimă pentru o personalitate fără egal” (Mircea Constantinescu, în vol. Accesul liber la raft, Ed. Romania Press, București, 2008). O altă importantă influență asupra formării sale s-a datorat „întâlnirii astrale” (cum singur o numește) cu filosoful Imre Toth (1921-2020, filosof și istoric al matematicii, fost profesor la Universitatea din București, apoi profesor la Universitatea „Goethe” din Frankfurt, și cu care, cu toată diferența de vârstă de peste două decenii, Brumaru seamănă într-un mod de-a dreptul surprinzător și la chip, și la ținuta vestimentară. A se vedea pe internet portretele de maturitate ale celor doi), autor al „mirabilei” cărți Ahile. Paradoxele eleate în fenomenologia spiritului (1969). După plecarea lui Imre Toth în Germania, Brumaru a purtat cu acesta o susținută corespondență, publicată în Astra, și a scris despre el, mai pe larg, în Despre Ființa românească (2001).
În aceeași perioadă bucureșteană, Aurel Brumaru a început să publice și articole de filosofie care „siluiau” linia politică a vremii, asumându-și atenționările criticilor de serviciu. Așa, în legătură cu articolul H. Marcuse sau filozofia omului unidimensional, publicat în Scânteia Tineretului (nr. 6039/19 oct. 1968), revista Lupta de Clasă (nr. 11/nov. 1968) îi impută faptul că „partea în care se relevă opoziția între filozofia marxistă și cea a lui Marcuse, autorul (Brumaru n.n.) reduce nejustificat filozofia marxistă la ideile de tinerețe ale lui Marx”. Iar câțiva ani mai târziu, în revista Era Socialistă (nr. 24/1973) S. Stănescu, în Despre „producția verbală”, referitor la un articol apărut în Astra, îi atrage atenția că, „pentru a familiariza pe cititorul obișnuit cu problematica nouă din câmpul cercetărilor filozofice și pentru a-și justifica publicarea, este obligatoriu ca textul să nu fie ezoteric și încărcat de termeni pedanți, (…) ci accesibil nu numai omului de specialitate filozofică, dar și unui public mai larg” etc. Am dat doar două exemple, după care, drept contra argumente, reproducem alte două citate: primul cuprinde câteva rânduri dintr-o scrisoare pe care i-a adresat-o Constantin Noica: „Stimate Domnule Brumaru. Întors din concediu, dintr-o Bucovină și un Maramureș (încă necunoscut mie și cuceritor la culme, atât pe linia trecutului, cât și a viitorului românesc și poate european), găsesc bunele Dumneavoastră rânduri și (…) admir încă o dată ușurința și siguranța Dvoastră în mânuirea conceptelor filosofice”; iar al doilea, alte câteva rânduri cât se poate de clare: „Nu numai că temele, citatele rituale și festivismul oficial nu apar în niciun fel, dar A.I. Brumaru are grijă să se distanțeze, pas cu pas, de întregul context publicistic și cultural-filosofic, național-ceaușist, al perioadei respective” (Adrian Marino, în Cultura paralelă).
„Născut în zodia lui Cioran, sub zodia lui Noica, călăuzit de lumina proteguitoare a lui Țuțea, filosoful Aurel Ion Brumaru și-a găsit (totuși) propria cale, propria ființare” – zice Adrian Lesenciuc, cel mai tânăr discipol al său (în articolul Ființa românească, în Gracious Light/Lumină lină, nr. 4, New York, 2006).
În 1969, A.I. Brumaru s-a stabilit la Brașov, ca redactor la revista Astra, la care publica deja de câțiva ani. „La Astra a fost un pas nu prea norocos (…) Ceea ce mă vizitează cel mai des astăzi (în 2019, deci după cincizeci de ani! n.n.) e masca de filosof de provincie. (…) Ratezi multe, dacă nu locuiești în Metropolă, în Capitală” (Ion Mariș în interviul Filosoful, eseistul, criticul literar Aurel Ion Brumaru s-a format la Liceul „Dragoș-Vodă”, în vol. CNDV 100 – convorbiri-mărturisiri, Editura Valea Verde, Sighet, 2019).
Totuși, așezându-se la Brașov, la revista Astra, pe care a servit-o conștiincios aproape cinci decenii, în mii de pagini, cu recenzii, cronici și diverse articole, ca redactor și, de vreo trei ori redactor-șef, Aurel Brumaru și-a dovedit cu adevărat puterea de creație, materializată plenar în cărțile sale din anii următori, care l-au așezat la locul meritat: „Important eseist și filosof al culturii, cu o profundă pregătire de filosof și estetician, orientare originistă și existențialistă, cel mai însemnat discipol intelectual al lui Constantin Noica”, zice Artur Silvestri în Scriitori români contemporani. Și asta pentru că, „locuind în casa literaturii române, A.I. Brumaru citește această literatură nu doar ca literatură. Scafandru al spiritului, el scormonește aluviunile culturale. Cu lecturi diverse și temeinice, nutrit cu referințe docte, A.I. Brumaru este un fin degustător; sorbind parfumul limbii, instalat «în de ea» cronicarul Astrei iubește aromele tari; are un tipar stilistic propriu” (Adrian D. Rachieru, Orizont, 8 aprilie 1988).
În căsuța din Șcheii Brașovului, iar după pensionare în cea de la Codlea (o modestă replică a Mărțișorului lui Arghezi) s-au născut și cărțile sale cele mai importante: Masca Principelui (1977), Ființă și loc (1990), Pariul cu legenda… (1995), Despre Ființa Românească (2001), Repere ale gândirii românești (2003) în colaborare cu Vasile Gogea, Ființa muzicală, vol. I. (2005), Destin deturnat – schiță monografică Mihai Arsene (2007), Lecția labirintului. 11 prelegeri de filosofia culturii (2012), Forma filosofică (2017), Apologii & Navigații (2019), Întemeierea (2024), pe care abia a reușit să o vadă tipărită.
Au scris mulți și s-a scris mult despre cărțile sale. Alegem doar câteva citate: „Cheile lui A.I. Brumaru se potrivesc etajului filosofic: paginarea ideilor urmează îndeaproape mișcarea simbolurilor, captează izvoarele inițiatice, vorbesc despre «rostul ficțiunii în existență», despre nevoia de virtual și instinctul cunoașterii și, nu în ultimul rând, despre rolul defensiv al spiritualității noastre (o cultură florală mereu în regenerare), obligată deci să renască, asumându-și «sarcina ființării», desfășurându-și evantaiul multicolor și bogăția existenței sub presiunea circumstanțelor, mai mereu potrivnice. Dar și deschizându-se generos, zonă-punte, în emisie, receptacol cultural îndrăznind drumuri către alții, abordând și topind în ființa proprie atâtea influențe” (A.D. Rachieru, op. cit.).
În cartea sa Despre Ființa Românească, apărută în anul 2001, A.I.Brumaru „structurează o serie de previziuni privind soarta gândirii filosofice românești și a unei posibil gândite Românii în perspectiva integrării acesteia în Europa comună, în condițiile în care însăși această Europă viitoare se află în căutarea unei identități care să o poată reprezenta cât mai onorabil. (…) Cartea rămânând un izvor de învățăminte care ne ajută să înțelegem mai bine cine suntem și încotro mergem” (Mihai Neagu Basarab, op. cit.).
Despre Forma filosofică, Mircea Arman se pronunță: „Stăm față către față cu o carte cum rar se mai scrie în cultura noastră contemporană prin prisma adâncimii, originalității și calității ei speculative. Este o carte aplecată asupra spațiului gândirii românești, a matricei noastre filosofice, așa cum apare la un Blaga, Noica, Anton Dumitriu, Alexandru Surdu, Eminescu, Nichita Stănescu. Și da, am amintit aici și poeți, pentru că poezia, în forma ei cea mai pură, cea mai înaltă este și metafizică, așa cum bine înțelege lucrurile A.I.Brumaru” (Un eveniment editorial A.I. Brumaru: „Forma filosofică” în Tribuna, nr. 393/2019).
În primăvara lui 2019, prietenul Relu m-a surprins cu o carte în care a avut puterea să-și adune câteva (51) dintre poeziile de tinerețe: Pustia și călătorul. Versuri regăsite (1969-1974), dovedind un valoros filon poetic, un zăcământ de preț rămas neexploatat: „Când se va stinge și acest cuvânt / eu voi trece absent și nepăsător / ca un prinț pe cerul albastru. / Clopote se vor ridica dintre ape / și un stâlp de sare-mi/va trimite lumină” (Un stâlp de sare, p. 46). Zice el. Și a trecut. Absent și nepăsător de tot și de toate cele ce se mai întâmplă în acest timp nesigur și rău prevestitor.
Mi-a trimis de-a lungul anilor toate cărțile sale. Cu autograf. Ultima, cu titlul Întemeierea, am primit-o pe la începutul lui decembrie a anului abia trecut și, după vreo câteva zile, i-am dat un mesaj: „Am primit-o. Mulțam! De câteva seri mă afund, mă pierd în ea cu creionul în mână… direct pe pagină – că-i cartea mea! Când ies din ea, dacă scap ipen, te anunț. Salutări!” Mi-a răspuns cu un scurt „OK!” De sărbătorile Crăciunului i-am trimis, într-o fotografie pe telefon, pe strănepotul meu de șase luni, cu un clop de maramureșan pe cap, să-l colinde. În ajunul Anului Nou nu mi-a răspuns la telefon, i-am trimis o urare de la mulți ani ilustrată. Mi-a răspuns doar cu un semn dintre cele folosite obișnuit. Așa s-a terminat. În 4 ianuarie mi-a venit vestea. Nu ne-am mai văzut de o mulțime de ani. De când s-a mutat la Codlea. Eu am avut câteva tentative. El: „Deplasările lungi au început să mă doară, ceva din structura mea defensiv-adaptativă a început să nu mai funcționeze”.
Și cea mai potrivită încheiere pentru aceste rânduri ale mele mi se par a fi tot ale lui: „Să nu venim prea târziu / când se răcește memoria / și cuvintele sună trist / și înghețat. / Când moartea-acest cerc / atât de perfect, cu liniștea în centru (…) / se va dezlănțui (…) / într-o sacră mirare” (Să nu venim, vol. Pustia și călătorul, p. 38).
Ioan ARDELEANU-PRUNCU
Material publicat în revista Nord Literar nr. 1 (260), ianuarie 2025