Drumurile tânărului Eminescu prin țară – așa cum au fost cel de la Ipotești la Blaj sau cel în care a însoțit trupa de teatru a lui Fani Tardini sau pe cea a lui Mihai Pascali – aveau să se oprească nu din dorința sa, ci mai mult din cea a familiei, a severului tată Gheorghe Eminovici, dornic să-și aducă fiul pe un alt drum.
În luna iunie 1869, trupa lui Mihai Pascali, din care făcea parte și Mihai Eminescu (fiind sufleor și traducător), își începe turneul prin Moldova, având ca ultimă locație de spectacol orașul Cernăuți. În acest itinerar, trupa a trecut și prin Botoșani. Aflând de acest program, Gheorghe Eminovici intervine și reușește să-și convingă fiul să renunțe la această pasiune și să părăsească trupa cu care a cutreierat țara.
În septembrie 1869, Mihai, însoțit de fratele său mai mare Iorgu, ajunge în Viena, cu scopul de a-și completa studiile. Pe data de 30 septembrie a aceluiași an, Mihai Eminescu se înscrie la Facultatea de Filosofie a Universității vieneze ca student extraordinar.
Deși situația lui școlară nu este prea clară, se cunosc încercările sale de a-și completa studiile, trecând pe la mai multe școli din Blaj și din București. Astfel, în foaia matricolă prezentată la înscrierea la facultate, la rubrica în care se precizează ultima unitate de învățământ urmată, este menționată „o școală particulară din București”.
De notat este faptul că, în sesiunea din iarnă, studentul Eminescu s-a înscris pentru susținerea examenelor la mai multe discipline din sfera filosofiei.
În acele vremuri, la Viena studiau numeroși tineri proveniți din toate provinciile locuite de români, îndeosebi din Ardeal. Între aceștia se aflau T.V. Ștefanelli, Al. Chibici-Râvneanu, Vasile Bumbac, Ieronim Bărnuțiu, printre primii cu care Mihai Eminescu s-a cunoscut. De asemenea, la Viena se aflau și Ioan Slavici, Vasile Lucaciu, care studiau la alte specializări. Cu aceștia Eminescu a legat statornice prietenii, în urma cărora s-au păstrat date importante pentru reconstituirea personalității poetului, fără de care cunoașterea noastră despre Eminescu din acea perioadă ar fi rămas mult mai săracă.
Perioada vieneză este una importantă în biografia poetului, atât pentru formarea intelectuală (audierea mai multor cursuri în domeniul specializării, precum: Istoria filosofiei, Antichitatea, Tratarea principiilor filosofice, Introducere în filosofie pe baza primei cărți a metafizicii aristotelice ș.a., precum și a unor cursuri din alte domenii: drept, medicină, limbi romanice, economie politică ș.a.) și pentru evoluția creației (începerea colaborării cu „Junimea” din Iași și publicarea în Convorbiri literare), cât și pentru marile prietenii stabilite atunci (cu Veronica Micle, cu Iacob Negruzzi), unele devenind legendare. Este, de asemenea, perioada în care ia contact cu viața culturală și spirituală a Vienei, de fapt a Europei, întrucât Viena era unul dintre marile centre culturale europene. Studențimea română din Viena era animată de o puternică mișcare cu caracter patriotic, existând două societăți reprezentative: „România” și „Societatea literară și științifică”. Din prima făceau parte tinerii români care studiau în școlile superioare. A doua, care era considerată mai ales un club literar, avea deschidere pentru oricine. Eminescu a făcut parte din ambele. Împreună cu alți reprezentanți, a fost cuprins în comitetul ce urma să schimbe și să completeze statutul acestora în vederea comasării într-o singură societate. Din procesul-verbal întocmit rezultă poziția fermă a lui Eminescu pentru unificare, aceasta realizându-se după mai bine de un an, în 19 iunie 1871, luând naștere astfel Societatea Academică Social-Literară „România Jună”. Printre obiectivele societății era și publicarea unui almanah, care să cuprindă cercetările membrilor. Din păcate, primul număr al almanahului a apărut abia în aprilie 1883, în care a fost publicat poemul eminescian Luceafărul.
În mediul vienez, Eminescu a militat (prin intermediul societăților amintite și în presă) pentru ideea unității naționale a românilor de pretutindeni. Repercusiunile apar, astfel că, în urma publicării în ziarul Federațiunea a articolelor „Să facem un congres”, „În unire e tăria”, „Echilibru”, „Virulente critici la adresa regimului dualist”, poetul este amenințat de autoritățile maghiare cu un proces de presă.
Mărturiile celor care l-au cunoscut îndeaproape pe studentul Eminescu (mai ales Ioan Slavici și T.V. Ștefanelli) contribuie la conturarea personalității acestuia în toată complexitatea (intelectuală, moraă, umană, fizică).
În Amintiri, Ioan Slavici consemnează detalii biografice semnificative: „Eminescu și eu ne-am cunoscut în anul 1869 la Viena, unde ne urmam studiile universitare (…) Eminescu era înscris la filosofie, dar îl vedeam regulat. Nu era zi fără să ne întâlnim și toate orele libere le petreceam împreună. În urma sfaturilor lui, am început să citesc românește, m-am deprins încetul cu încetul cu rostirea literară a vorbelor și am scris, cum zicea el, în șiriana mea. (…) Deoarece nu eram în stare să scriu corect, el îmi copia manuscrisele cu multă discreție și le trimitea la Convorbiri literare”. În percepția lui Slavici, Eminescu era „un tânăr oacheș, cu fața curată și rasă peste tot, cu ochi mărunți și visători și totdeauna cu un zâmbet oarecum batjocoritor pe buze, un albanez, îmi ziceam, poate chiar un persan”. De aici, probabil, afirmația unor biografică Eminescu ar avea origine albaneză. Scriitorul continuă: „Ne-am întâlnit, ne-am cunoscut, ne-am făcut prieteni și, vrând-nevrând, tot pe el îl găseam când voiam să discut cu cineva, căci, deși era mai mic de ani, era cu mult mai mare ca știință și, mai presus de toate, un om cu inima deschisă și totdeauna plină de căldura sfântă a celor aleși”.
Un alt apropiat al lui Eminescu, T.V. Ștefanelli, cu care se cunoștea încă de la Cernăuți, a lăsat în Amintiri despre Eminescu (București, 1914) mărturii interesante despre poet. În capitolul Eminescu cântăreț, autorul notează: „Cât timp am petrecut în societatea lui Eminescu la Viena, el adesea lua parte la petrecerile organizate de Societatea Academică „România Jună”, al cărei membru era, cum lua parte și la petrecerile particulare ce se petreceau ici, colo, între cunoscuții săi (…) Când erau mulți tineri la masă, Eminescu era puțin comunicativ. Râdea de glumele ce se făceau, asculta discursurile ce se țineau, dar altfel era cu totul pasiv. Abia dacă plecau cei mai mulți, se dezlega și lui Eminescu limba și atunci ne și cânta. El nu avea un glas tare, dar dulce și melodios și cânta corect, căci avea auz muzical. Cântecele populare îl încântau și pe acestea le cânta el cu mare plăcere. Între cântecele preferate și pe care le repeta adesea erau „Eu sunt Barbu Lăutaru, Dragi boieri din lumea mare, Frunză verde de piper / Câte stele sunt pe cer / Toate până-n ziuă pier, dar și cântecul Mai turnați-mi un pahar”.
Din cercul celor apropiați poetului făceau parte mai ales ardeleni, precum Ioan Slavici și Vasile Lucaciu (originar din Satu Mare). Cu acesta din urmă a legat o prietenie strânsă și datorită faptului că lupta pentru unitatea națională, fiind supranumit „Leul de Șișești”.
Înființarea Societății „România Jună”, între ai cărei membri fondatori se număra și Mihai Eminescu, a avut un rol important în formarea unui spirit românesc în capitala Austriei, care îi însuflețea pe studenții români veniți din toate provinciile românești.
Prietenia cu Veronica Micle s-a înfiripat tot în capitala Austriei, unde aceasta se afla pentru un tratament medical. Evocând acele momente, Veronica nota: „Cunoscându-te la Viena, modestia ta și mai ales darul tău de a povesti unele întâmplări din viața marilor gânditori m-a făcut să-ți port respect. Șase luni cât am stat în capitala Austriei mi s-au părut șase zile”. Destinul celor doi a fost să se întâlnească, dar să rămână mereu departe unul de altul. În poezia M-am gândit, Veronica se destăinuie: „M-am gândit mereu la tine până nu te-am cunoscut / Te știam numai din nume, de nu te-aș mai fi știut / Și-am dorit să pot odată să te văd pe tine eu, / Să-ți închin a mea viață, să te fac idolul meu. / Acest vis de fericire l-am plătit atât de scump, / Azi și inima și sufletul de durere mi s-a rupt, / În sălbatica-mi iubire te-am iubit cu-atâta foc / C-am pierdut cu tine-odată orice urmă de noroc”. Poezia a apărut în Convorbiri literare, în numărul din noiembrie 1883.
În acest timp, Eminescu se afla la Viena. Din nefericire, nu pentru a revedea locurile pe unde odinioară se plimba cu Veronica, în anii cei mai frumoși ai tinereții sale, ci pentru a se trata de boala care-i eclipsa memoria.
Săluc HORVAT
Material publicat în revista Nord Literar nr. 1 (260), ianuarie 2025