Sunt preocupat de viața literară din Bucovina de Nord, de scriitorii din Cernăuți. Dintre aceștia, unii au plătit cu viața, cum a fost poetul Ilie Motrescu. S-au zbătut și au reușit, pentru ca spiritul Limbii Române să viețuiască în condiții de ocupație străină. Căci Bucovina de Nord aparține istoriei noastre. Suita de articole despre scriitori din Cernăuți mi-a fost înlesnită de fapta mirabilă a prietenului, poetului, criticului și istoricului literar Ștefan Hostiuc de a publica, în condiții grafice de excepție, volume ale unor confrați bucovineni care au intrat cu cinste în literatura română.
Scriitorul Arcadie Suceveanu întregește gruparea literară din orașul tinereții lui Eminescu, fiind autorul unei opere remarcabile. Mărturie stă și antologia Opera poetică (Editura Druk Art, Cernăuți, 2022, ediție îngrijită, selecție, prefață de Ștefan Hostiuc). Înainte de a mă privi în oglinzile imaginarului, în ludicul îndrăgit de scriitorul Arcadie Suceveanu, mă voi referi la devenirea autorului. Arcadie Suceveanu s-a născut la 16 noiembrie 1952, în comuna Suceveni, raionul Hliboca, regiunea Cernăuți, în familia gospodarilor Vasile și Catrina Suceveanu. Viitorul poet își va petrece copilăria în satul natal. La câțiva kilometri se află Fântâna Albă, unde, la 1 aprilie 1940, trupele sovietice i-au măcelărit pe românii de pe Valea Siretului, porniți în coloane de mii de oameni, cu cruci și prapuri din biserica din Suceveni, să treacă frontiera, pașnic, în patria mamă, România. Episod tragic, care l-a marcat pe viitorul scriitor.
Studii primare în satul natal, iar cele liceale în satul vecin, Carapciu pe Siret, baștina poetului Vasile Levițchi, care-i va marca profund biografia literară. Urmează cursurile Universității din Cernăuți. Aici, în jurul profesorului și poetului Vasile Levițchi, se coalizează nucleul promoției de poeți români cernăuțeni ai anilor 1970, al cărei lider va fi Arcadie Suceveanu. Conduce un cenaclu studențesc și debutează în presă și în volum. Tinerii poeți din jurul mentorului devin indezirabili. Organele de securitate fac percheziții în căminele studențești. Se fac excluderi din facultate, pentru că au difuzat literatură română. Arcadie este anchetat, dar, din lipsă de probe, e lăsat să-și continue studiile. Termină facultatea și este angajat ca profesor într-un sat.
Continuă să publice în presa din Cernăuți și din Chișinău. În 1979, pleacă la Chișinău, unde devine redactor la Editura „Literatura Artistică”. Devine membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova. Este comentat de critici literari din Chișinău și din România. Se conturează personalitatea de poet și eseist. Devine vicepreședinte și apoi președinte al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova. Publică în jur de cincizeci de volume de versuri și de eseuri. Primește mai multe diplome și premii naționale și internaționale, de la Premiul Național al Republicii Moldova la Premiul Academiei Române, de la Premiul Uniunii Scriitorilor din România la Marele Premiu „Nichita Stănescu” al Serilor de Poezie de la Desești (2018).
Se lărgește geografia evenimentelor literare la care participă. Este prezent în antologii din țară și din străinătate. Despre opera lui au scris nume de rezonanță ale criticii literare de pe cele două maluri ale Prutului. În căutarea Arcadiei lirice, poetul oscilează între apolinic și dionisiac, cu filigran metaforic și subtilitate artizanală. Lirica de tinerețe din volumul de debut Mă cheamă cuvintele (1979) este guvernată de o poetică a frumosului, care se manifestă în toată splendoarea vârstei. Din acest punct de început, autorul decantează diferența dintre iluzia realității și realitatea iluziei, o ucenicie la școala homerică: „Eram o ceată de inși transparenți / Un fel de visători de profesie / Bătrânul ședea la un pupitru de lemn / ca Senior al Ordinului Iezuiții Poeziei”.
Apoi poetul zgârie cu unghia pereții istoriei și vede fața infernului unde bătrânul surâde misterios și luminează fața Marelui Scrib. Cu metafore ale epidermei protectoare a misterului, autorul naște poezie din spiritul mitului. Suceveanu, crede Ștefan Hostiuc, nu s-a limitat niciodată la un singur fel de scriitură. El debutează cu o poezie panteistă, o poezie a naturii care ia chipul Demiurgului și ajunge la demitizarea visului romantic. Cum s-a spus, Arcadie Suceveanu abordează cu reală izbândă mai multe registre lirice.
În volumul Mașina apocaliptică, inaugurează un nou model poetic, în care lirismul este parodiat, romantismul este tratat cu sarcasm, iar mitul este destructurat cu uneltele grotescului.
Ștefan Hostiuc apreciază că bufonada jucăușă ascunde sensuri existențiale grave, dar nu renunță la tenta ironică: „Jumătate în această viață, jumătate postum / lunecam pe fierăstraiele secundei de-acum / și mă întrebam, înecat în fumul subțire / unde-ți sunt, sire / muschetarii sentimentelor de iubire”. Un poet este modern, mai întâi de toate, prin forța limbajului, prin jocul lucid, prin prospețimea metaforei. În căutarea Arcadiei literare, poetul le-a dobândit pe toate. Și criticul literar Constantin Ciopraga spune că există doi Suceveni. Un Sucevean auroral, tandru, păstrând prospețimi juvenile și grațioase – și un alt Sucevean, al amiezii și al maturității, gânditor sceptic și interogativ, vădit tulburat de ambianța fără armonie. Într-un eseu, autorul își spune convingerile despre starea sufletească născătoare de lirism: „Sunt contemporan cu timpul vieții mele, cu propria mea naștere, cu propria mea moarte, cu propria mea memorie. Eul copleșit de singurătate, scindat, se abandonează unei stări sisifice, de nuanță bacoviană. Se manifestă un timp regresiv”. Din această perspectivă decurg și abordări noi ale actului poetic. Cu fiecare volum, versul său este tot mai încărcat de întrebările fundamentale ale ființei, iar metafora sa, tot mai adaptată sensului metafizic al existenței. Mai ales în volumul Ființe, umbre, epifanii, cu o pronunțată tentă autobiografică. Ca la Paul Celan, un alt cernăuțean cu glorie lirică, aflat în căutarea unui domeniu poetic asumat, factorul autobiografic este ilustrativ.
O dimensiune constantă a liricii lui Arcadie Suceveanu este drama basarabenilor și a bucovinenilor, calvarul lor istoric, legat mai ales de reprimarea sentimentului național. Nu este o abandonare, ci doar o reculegere, nu se instaurează o stare tragică, ci verbul licărește în oglinzile istoriei sub forma speranței. Nu este vorba de iluzie, ci de o geografie sacră, în care munții Țării eterne au funcție totemică, regeneratoare: „Mi-e sete, frate, și aș bea Carpații / Ți-au mai rămas ceva Carpați, Ioane?”. Arhivele lirice ale lui Arcadie Suceveanu se cer cercetate prin lectură directă. Căci poezia basarabeană și cea bucovineană se află pe mâini bune. Nu de puține ori, în versuri adecvate, poetul este încercat de spectrul apocalipsei, ca dramă a realității, dar și ca meditație asupra răscrucilor de lumi.
Acest crez l-a formulat într-un eseu: „Providența a făcut să ne naștem și să trăim în acest timp sublim și dramatic, deopotrivă, în ultimul și cel mai cumplit Babilon din câte a avut parte vreodată omenirea. Omul e obosit, se arată plictisit de propria lui existență. Ritmurile sălbatice ale lumii moderne îl zdruncină, îl strivesc. Natura e în declin, sufletul se simte, tot mai neajutorat, pe zare se aude parcă umbra lui Noe, venind”. Apoi, transferul acestui crez în expresie lirică: „Timpul se surpă în mine ca un mal / Moartea se aude fluierând în vie”. Poezia lui Arcadie Suceveanu este greu de fixat într-o formulă absolută, deoarece scriitorul a încercat, pe rând, mai multe registre de creație. De la un lirism catifelat la un lirism aproape dur, în felul acesta poezia lui având mai multe ferestre de interpretare.
Nu uit a mai spune cuvinte de admirație pentru memoria celui care a contribuit la configurarea destinului său literar, poetul emblematic al Bucovinei postbelice Vasile Levițchi, de prietenia căruia m-am bucurat și eu. Despre creația lui Arcadie s-au pronunțat mai mulți critici. Poetul și criticul literar Leo Butnaru a scris: „Sunt cel mai vechi prieten al lui Arcadie Suceveanu, un mare poet român, în primul rând, și un important poet european. Îi apreciez metafora, curajul și inteligența”. Mă bucur că mă număr printre cei care au învățat de la el dimensiuni mai puțin știute ale scrisului basarabean și bucovinean. Din Arcadia lui literară.
În anul 2018, i s-a decernat Marele Premiu „Nichita Stănescu” al Serilor de Poezie de la Desești. Atunci, pe covorul de iarbă, laureatul a spus: „Venim de-a lungul meridianului Doinei eminesciene din Basarabia (de la Nistru pânʼ la Tisa) pentru a institui, aici, la Desești, spiritul magnific al poeziei lui Nichita”. Aplaud proiectul confratelui Ștefan Hostiuc, din Cernăuți, care ne oferă minunați scriitori, cu frumoasele lor cărți.
Gheorghe PÂRJA
Material publicat în revista Nord Literar nr. 1 (260), ianuarie 2025