Într-o postare pe pagina personală, Ion Dur scrie despre itinerarul „Eminescului” său prin țară, inclusiv către biblioteci. Știe, adică, ce-l așteaptă când volumul – intitulat M. Eminescu. Gânditor privat și gazetar cu „metod științific” (Editura Junimea, Iași, 2024) – ajunge în mâinile cititorului. Știe și își asumă. Îl îndeamnă, totuși, cu smerenia și orgoliul care se cuvin unui autor conștient de rostul întreprinderii sale: „Fii drept și blând cu truda mea, mon frère!”
E tocmai atitudinea pe care o adoptă în vreme ce străbate publicistica eminesciană: o atitudine de exersare a „re-cunoașterii sine ira et studio”, pe care o devoalează, programatic, încă din argumentul însoțitor al cărții.
Același îndemn, așezat sub semnul onestității exegetice, călăuzește și apropierea noastră de intimitatea studiului realizat de universitarul sibian. Încercăm așadar să-l vedem pe Eminescu reflectat în oglinzile unui cercetător care stăpânește deopotrivă filozofia și jurnalistica.
Cel dintâi aspect care ne întâmpină privirea este perspectiva multiplă asupra publicisticii lui Eminescu raportate la creația sa literară, precum și la textele rămase în manuscris, indiferent de domeniul abordat. Exegetul descoperă între ele afinități, rezonanțe care se pot pierde la o lectură grăbită.
Scriind despre publicistica eminesciană, privind-o în față, Ion Dur se duce și ne duce dincolo de ceea ce se înțelege îndeobște prin privire. Înseamnă – din unghiul pe care îl propunem – „a se deschide către”, „a examina cu atenție”, „a lua seama”, „a păzi/a griji cu ochii” (dacă avem în vedere fr. garder, cosmetizat cu prefixul re abia prin secolul VIII). Presupune nu atât actul de a privi, cât pe acela de a se privi.
Tot astfel, mergând cu gândul mai departe, lada de manuscrise de care se vorbește cu atâta insistență pe parcursul cărții (și pe bună dreptate!) i-a înlesnit lui Eminescu să se privească mai scormonitor pe sine. Fiindcă pelerinajul prin cultura lumii (fără a privilegia spațiul elenistico-european și pe cel național, deși sentimentul apartenenței la poporul român îl îndeamnă la exagerări pe alocuri), popasurile prin științe, religii, limbi vechi, prin ziarele și revistele epocii, prin sisteme politice ș.a.m.d. l-au întors mai înțelept spre neamul său și spre sine. Am putea spune că le-au creat și le-au lămurit amândurora identitatea.
Fără a forța lucrurile, afirmăm că aceleași repercusiuni se pot răsfrânge și asupra cititorului „drept și blând” căruia îi vine în întâmpinare Ion Dur. Există șansa ca, văzând/aflând cum s-a construit pe sine Eminescu – în deplinătatea ipostazelor lui –, lectorul să-și cerceteze din unghiuri neexploatate anterior devenirea proprie. Își poate chiar regândi/reașeza unele temeiuri… În ce ne privește, studiul de față cuprinde, pe lângă valențele evidente, și un altfel de mesaj: împinge cititorul către dialog interior, îi probează marginile, îl îmbie la autochestionări privind relația cu destinul individual și cu cel colectiv. Căci, zăbovind în preajma lui Eminescu – așa cum este el gândit/privit de Ion Dur: fără prejudecăți, nu encomiastic, nu concesiv, nu contrafăcut (p. 33) și mai ales cu textele pe masă –, călătorul se transformă. Este unul dintre pariurile cărții de acum.
Vom trece în revistă, în sprijinul afirmațiilor dinainte, câteva dintre coordonatele gândirii și ale creației sale (expuse detaliat și cu argumente de către semnatarul volumului).
Primenirea continuă a orizontului spiritual cu achiziții ale cunoașterii din diferite domenii și spații culturale
Identificăm în textele eminesciene (publicistice și nu numai) conexiuni cu gândirea umană din cele mai vechi timpuri și până în contemporaneitatea autorului. Acestea, ca să fie creatoare și în durată, trebuie să capete sens și să fie subsumate unui scop de la care scriitorul și gazetarul caută să nu se dezmintă: „Adevărata cultură – descoperă Ion Dur într-o tălmăcire a unei lucrări publicate de Moritz Lazarus pe la jumătatea secolului trecut, Bildung und Wissenschaft (1856), traducere pe care Eminescu o realizează, selectiv, în vremea studenției – trebuie să ducă la formarea unor caractere puternice” (p. 49).
Valorizarea energiilor întemeietoare ale cuvântului
Eminescu e preocupat de felul în care ne reprezentăm la nivel subiectiv realul („lumea ca problemă înlăuntrul căruia se rătăcește câte-o rază” – Mihai Eminescu, Opere, vol. VII, Editura Academiei Române, 2003, p. 278, repr. la p. 62.) și de armătura psiholingvistică ce susține această construcție. „Cu cât nervii se cutremură mai bine, mai liber, cu atât cugetarea e mai clară” – opinează gânditorul (Ibidem, p. 279, repr. la p. 63).
Pentru el, adevărul se află în lucrare niciodată încheiată, necesită de aceea veghe continuă, dar mai ales desăvârșirea capacității de a privi (ca apropiere constantă de adevăr) și de a stăpâni cuvântul (mecanismele interioare care-l generează, polivalența și afunzimea sensurilor, legătura dintre limbă și popor etc.). De a-l sluji, altfel spus. „Cu umilință și responsabilitate.” (p. 416)
Relaționarea dintre individ și acțiunea politică
Eminescu nu a fost politician, însă a avut gândire politică, pe care a completat-o cu meditația filozofică. Gazetarul Eminescu a pledat pentru meritocrație („Nu sunt oamenii la locul lor, nu sunt ceea ce reprezintă” – Mihai Eminescu, Opere, vol. XI, Editura Academiei RSR, 1984, p. 145) și antropocrație („conducere centrată pe valoarea [de] om, înțeles ca scop și nu ca mijloc” – p. 94), pentru armonizarea nesilită, organică și progresivă a tuturor planurilor (individual, cosmic, economic, politic, social, cultural etc.). A pledat pentru muncă („Dar muncă, nu nimicuri, nu mânare de muști la apă”) și – din nou – pentru adevăr („nu fraze lustruite și negustorie de vorbe”).
Ca redactor la Timpul (redactor-șef, o vreme), Eminescu a participat la reuniuni ale Parlamentului, iar cronicile aferente au ținută, sunt concepute în spirit critic. S-a dovedit neiertător cu politicienii corupți sau nepregătiți, lipsiți de interes pentru soarta poporului. Deși a fost angajat la un ziar al Partidului Conservator, nu era membru al grupării respective și a polemizat, nu o dată, cu liderii acesteia. A fost un „conservator cuminte” (Caius Dobrescu), manifestând un comportament care „acorda prioritate obligațiilor și datoriei, în fața drepturilor și a libertății” (p. 264).
Articolele sale vizează deopotrivă aspecte precum suveranitatea statului, conservarea naționalității, egalitatea, relațiile interetnice (era obsedat de „cestiunea izraelită”), problematica țărănească, originile poporului român (cu accent pe dacism), starea gazetăriei autohtone („drăguța aceea de presă” – Mihai Eminescu, Ms. 2257, f. 49, repr. la p. 413 –, care – spun manuscrisele eminesciene – promova, de fapt, într-o limbă aflată „în dușmănie cu gramatica”, „răutatea, ignoranța și șarlatania omenească” – Mihai Eminescu, Ms. 2264, f. 414, repr. la p. 413).
Încercarea de a contura soluții (pe cât posibil) personale la marile întrebări ale ființei
În viziunea gânditorului, filozofia conține latențe care se cuvin exploatate: „are valoare critică, ea crește intelectul, îl dezvață de la lenea cugetării și de la încrederea prea mare în idei străine, o deprinde a cerceta lucrurile în mod genetic și a cumpăni fiecare cuvânt înainte de a-l așeza într-o teorie” (Mihai Eminescu, Ms. 2306, f. 53).
Se observă că breviarul său filozofic – rezultat al lecturilor, dar și al privirii intuitiv-speculative proprii – e unul „în desfășurare”, atribut căruia i se adaugă receptivitatea la științe și la tehnică (matematica, fizica, logica, psihologia, mecanica) în calitate de instrumente de accedere la real, de legitimare a viziunii personale.
Primatul adevărului, al lucidității
Eminescu-jurnalistul a optat pentru redarea întocmai a evenimentelor înfățișate, comentându-le după „metod științific”. A respins orice fel de manipulare și nu a profitat de pe urma ignoranței publicului. Valorifică citate din surse sigure, originare, unele traduse de el însuși. Citește presa străină (îndeosebi pe aceea din Austria) și comunică noutățile în paginile ziarelor la care colaborează.
Eminescu-gânditorul știe că adevărul reprezintă „productul, efectul împrejurărilor” (p. 73). Sesizează relativitatea acestuia, dependența implicit de individ (de raporturile sale rațional-afective cu existența: „sucul învietor al gândirii e patima” – Mihai Eminescu, Ms. 2289, f. 46, repr. la p. 73).
Dezinteresul pentru promovarea de sine
Slujind presa, Eminescu slujește poporul căruia îi aparține și pe care îl venerează. Pentru el, munca la ziar nu constituie o cale de satisfacere a intereselor personale. Dacă în unele țări din Occident, jurnalistica e o „întreprindere ce aduce venit”, în spațiul autohton ea înseamnă, în viziunea gazetarului, „sacrificiu al individelor”, pretinde „bani, inteligență, timp, sănătate, adesea chiar libertatea” (Mihai Eminescu, Ms. 2257, f. 186, repr. la p. 410). Este (după cum se confesează într-o scrisoare trimisă tatălui său la 18 martie 1881) o „negustorie” care, „pe lângă că n-aduce nimic, nici nu te îngăduie să închizi dugheana și să mai iei lumea în cap” (Publicată în Opere, vol. XVI, Editura Academiei Române, 1989, p. 188-189).
Sunt doar câteva dintre aspectele care ne îndeamnă să credem că publicistica ocupă un loc aparte în devenirea lui Eminescu. Aceasta este înfățișată de către Ion Dur pe parcursul a două secțiuni (I. „Elemente de gândire privată”; II. „Gazetar cu metod științific”), din perspectiva triadei text-context-subtext, evitându-se plasarea omului și a gânditorului în contemporaneitatea noastră.
Dimpotrivă, lectorul e îndemnat să-l redea pe Eminescu sieși. Dar mai ales i se impune să se înalțe el însuși spre Eminescu. Să numim acest prilej un mod de a învăța că există ieșire din noi înșine.
Remarcăm echilibrul judecăților, rigoarea demersului și, nu în ultimul rând (chiar dacă reiterăm această afirmație), capacitatea exegetului de a converti apropierea de personalitatea eminesciană în exercițiu spiritual.
Unul curat molipsitor…
Delia MUNTEAN
Material publicat în revista Nord Literar nr. 1 (260), ianuarie 2025