În 14 ianuarie am fost sunată de designerul-sculptor Liviu Rața, fidel admirator și cercetător al operei lui Mihai Olos. Mă ruga să-i trimit textul poeziei Pădure, pe care o știa de la maestru și descoperea acum în niște versuri o încifrare a teoriei ce explica opera plastică a acestuia. Astfel că Ziua Culturii Naționale am petrecut-o anul acesta citind din dosarul cu foi îngălbenite poeziile ce le dactilografiasem cu vreo jumătate de veac în urmă pentru volumul Ape moarte, pe care artistul, din reverență față de generația poeților șaizeciști, mai toți prieteni buni ai săi, a renunțat să-l mai tipărească. S-a mulțumit să-și publice în continuare poeziile în reviste și în antologii, iar mai apoi doar să-și dicteze improvizațiile poetice. Deși apărută în Nord ʼ75. Pagini maramureșene și inclusă de Gheorghe Pituț în Almanahul pădurii din 1985, poezia nu se regăsește în grupajul din revista de cultură băimăreană Archeus (an V, nr., 2/27, 2001), ilustrat cu reproduceri din expoziția „desemncontinuu” (1987), și nici în volumul, elegant vizual, scos de aceeași fundație după moartea artistului, în 2015, reproducând aceleași texte. În ambele apare însă o altă poezie cu același titlu, dar fără aceeași intensitate poetică.
Mihai Olos compusese poezia în 1967, an de relaxare a politicii comuniste și de deschidere spre vest, fast pentru cultură prin încercarea de recuperare a unor valori naționale. S-a organizat astfel Primul Colocviu Internațional „Brâncuși”, la care au fost invitați cei mai importanți exegeți de peste hotare ai operei marelui sculptor. Mihai Olos a avut șansa de a fi unul dintre cei treisprezece tineri artiști expuși cu lucrări în cinstea colocviului la Galeria „Kalinderu”. Invitat de Petru Comarnescu la recepția în cinstea exegeților operei brâncușiene și două dintre picturile sale pe lemn fiind dăruite criticilor italieni Carlo Giulio Argan și Palma Bucarelli, tânărul artist visa deja la o expoziție în Cetatea Eternă.
Citatul de pe prima versiune-manuscris: „Toți visăm, spuse. Așa începe. Ca într-un vis…” arăta că poezia-receptacol e o sinteză a impactului imaginarului eliadesc asupra poetului în urma unei lecturi inițiatice a nuvelei La țigănci, apărute în același an, 1967, în revista Secolul 20, înaintea volumului de nuvele tipărit în 1969, la ELU. Încrezător în valoarea poeziei sale, tânărul poet a dorit să-și trimită omagiul autorului însuși, împreună cu un catalog al expoziției sale din Baia Mare. Ocazia ivită în același an a fost plecarea în State a criticului Petru Comarnescu, invitat de Mircea Eliade să viziteze Universitatea din Chicago. Așa cum o atestă scrisoarea din 10 ianuarie 1968, păstrată în arhiva familiei, marele scriitor și istoric al religiilor n-a pregetat să-i mulțumească tânărului artist.
Numai că tocmai atunci, în ianuarie 1968, tânărul artist era în febra deschiderii primei sale expoziții personale din capitală, la Galeriile de Artă de pe Bulevardul Magheru, printre vizitatori fiind și filosoful Constantin Noica. În euforia succesului expoziției și prins de pregătirile plecării la Roma, artistul n-a mai continuat să-i scrie istoricului religiilor. Cum încercările sale repetate de a primi o bursă de studii în America au eșuat, îl va întâlni pe Mircea Eliade abia în 1974, când a obținut cu mare greutate o viză pentru a pleca la Paris. Deși uitat între timp (una dintre picturile sale pe sticlă din expoziția de la Roma – de Horea Roman – atârnând pe peretele uneia dintre camerele apartamentului), artistul, venit și cu o recomandare din partea lui Constantin Noica, va fi primit cu amabilitate reținută de un Mircea Eliade profund îndurerat de pierderea recentă a mamei sale. La insistențele Doamnei Cristinel, este luat cu ei într-o vizită unde va avea prilejul de a cunoaște importante personalități ale exilului românesc. Fără putința de a participa la conversațiile în limba franceză, maramureșeanul îi cucerește prin exuberanță și prin talentul său de recitator și cântăreț, stârnindu-le nostalgia pentru țara natală. Va fi dus de Mircea Eliade și acasă la Emil Cioran să-i povestească despre moartea și despre înmormântarea lui Petru Comarnescu. Numai că, afirmând la un moment dat că ar fi citit scrisorile trimise de Eliade în franceză criticului de artă de la București, stârnește o reacție neașteptată din partea acestuia. Dezmeticit, îi va explica într-o lungă scrisoare împrejurarea, și anume că citise de fapt versiunea românească, făcută de o traducătoare pentru arhiva lui Petru Comarnescu. Însă Mircea Eliade nu-i va mai răspunde nici la scrisoare și nici la apelurile telefonice (v. relatarea în amănunt în Olos. La povești în casa de paie, visând la orașul sat-universal, Ed. Triade, Timișoara, 2015, p. 54-57, reluată și în versiunea La povești în căsuca de paie. Mihai Olos visând la orașul-sat universal, Pandaprint, Baia Mare, 2024, p. 74-77). Probabil tot necunoașterea limbii franceze l-a împiedicat pe Mihai Olos să-și deschidă o expoziție la Paris. Însă, ca o târzie compensație, lucrările sale vor fi expuse în atelierul lui Constantin Brâncuși de la Centrul Pompidou în 2019, cu ocazia Zilelor Culturii Române.
Citită în context actual, poezia pare să conțină nu doar o presimțire a propriului destin al artistului, ci și o premoniție a dramei înstrăinării ce poate atinge dimensiuni cosmice.
Ana OLOS
Mihai Olos
Pădure*
lui Mircea Eliade
Parcă plouând cu ceruri aprinse peste lume
alți nori deasupra sub un alt rotund
tânjind verdeața nucii un secol să îndrume
când umbra se preface în noapte și ascund
timid foșnind cu gesturi crezute inutile
fărâmițând în arbori și craniu roșu ger
înveșmântat de-a dreptul de lava unor zile
teribile cu anii sau neștiuți cum pier
pe drumul cel mai lung din așteptare
mai iute către toate sau isprăvind orbește
și flori și cai iubire de cioclu prin urmare
voită frunza toamna albastru înnoiește
pădure somnul aprig ce cuprinzând pădure
la capăt drumului mai lung
a nu se fi născut să mai îndure
magic ținut unsori deșert cum ung
răpit de tine însuți în timp și o tânjire
din exultanța singurilor iar treziți
cu munții se măsoară spre mare peste fire
uitând iubiri și munții iar iubiți
dar cum grăiește gândul față de ce nu spune
în capătul mutat fără sfârșit
minune de minune născând iarăși minune
dictată gurii poate a rostit
a fi răspuns dar numai în trăsnete scrâșninde
care întreabă se supune însuși lui
cum iedera ce suie dar de nimic se prinde
peste mirarea lutului
adeverind pădure din loc în loc și ape
intermitente rânduri și rânduri rând pe rând
a naște frunza iarăși să îngroape
și în descântec îngropând
un semn pierind în găuri ivindu-se un altul
tot astfel șerpi năpraznici zile de nopți alt cor
adâncul aducându-l cu înaltul
ales în inimi focul de pietre ghicitor
pădure unde cucii își lasă altor cuiburi
oul înstrăinării clocit de galaxii
a nu fi numai darnic a fi atât de singuri
către adâncul mărilor pustii.
*Poezia a fost inspirată de lectura nuvelei lui Mircea Eliade La țigănci, pe care Mihai Olos o citise din volumul Nuvele, publicat în 1963 de Cercul de Studii „Destin” din Madrid, carte aflată în biblioteca lui Petru Comarnescu, deci înainte de apariția volumului în România, în 1969, la ELU. Criticul de artă, invitat de Mircea Eliade să viziteze Universitatea din Chicago în 1967, a avut bunăvoința să-i ducă prietenului său și poezia maramureșeanului, împreună cu catalogul expoziției acestuia din Baia Mare și cu programul personalei ce urma să i se deschidă la Galeria „Simeza” din București. Așa cum o atestă scrisoarea din 10 ianuarie 1968, păstrată în arhiva familiei, marele scriitor și istoric al religiilor n-a pregetat să-i mulțumească tânărului artist manu propria. Versiunea tipărită a poeziei a apărut în Nord ʼ75. Pagini maramureșene (Baia Mare, 1975) și apoi în Almanahul pădurii (1985), îngrijit de Gheorge Pituț, volum în care a apărut și o poezie de Nichita Stănescu dedicată lui Mihai Olos.
„10 Ianuarie 1968
Stimate domnule Olos,
Aceste câteva rânduri ca să-ți mulțumesc (cu întârziere) pentru poezia „inspirată” de La Țigănci și pentru trimiterea programului expoziției de la Galeriile de Artă. Din (aproximativele) reproduceri îmi dau seama cât am pierdut nevăzând cu ochii mei tablourile expuse la București.
An Nou fericit!… și spor la lucru. Al Dvs cu cele mai sincere sentimente
Mircea Eliade.”
Material publicat în revista Nord Literar nr. 1 (260), ianuarie 2025