Ana Blandiana este o autoare care își trăiește din plin gloria literară. Stau dovadă numeroasele volume de versuri pe care le-a publicat din 1964, anul debutului cu placheta Persoana întâi plural, până în prezent. La acestea se adaugă remarcabilele lucrări în proză și cărțile de eseistică. Cu toate acestea, lucrurile nu au stat întotdeauna așa. Chiar dacă s-a impus drept una dintre vocile marcante ale generației ՚60, mesajul poeziei sale a deranjat în timpul totalitarismului. Drept consecință, perioadele de receptare favorabilă au fost adesea întrerupte de interdicțiile de publicare. Este vorba despre intervalele: 1959-1964, 1985 și 1988-1989. Intitulată Mai-mult-ca-trecutul (Editura Humanitas, 2024), recenta carte ne dezvăluie o nouă fațetă a prozatoarei, cea de autoare de jurnal intim, un jurnal ținut între 31 august 1988-12 decembrie 1989. Este vorba despre o perioadă în care totalitarismul a ajuns la apogeu, cartea reprezentând mărturia veridică a unui timp infernal. Din această perspectivă, ea întregește depozițiile semnate de o serie de diariști importanți, precum Doina Jela, Mircea Zaciu sau I.D. Sîrbu.
Lucrarea se deschide cu o prefață intitulată Cuvânt înainte-cuvânt după. Ana Blandiana menționează faptul că a luat decizia de a ține un jurnal intim în seara zilei de 31 august 1988, când a aflat că nu va mai putea tipări nimic. Drept consecință, devenea evident că însemnările sale nu puteau fi destinate publicității. Dimpotrivă, ele se transformau într-un substitut, urmând să țină locul textelor tipărite. În plin totalitarism, era greu de crezut că asemenea pagini cu accente critice la adresa regimului ar putea vedea vreodată lumina tiparului. Cele patru caiete de câte o sută de pagini au zăcut uitate o lungă perioadă, fiind descoperite abia în timpul pandemiei de covid. Recitind paginile scrise cu câteva zeci de ani în urmă, autoarea nu și-a mai recunoscut însemnările, dar a început să fie fascinată de conținutul lor. Cele trei decenii trecute din momentul notațiilor o determină să privească cu detașare întâmplările trăite odinioară, întâmplări care au început să se șteargă nu numai din memorie, ci și de pe coala de hârtie. Privind înapoi, ea se distanțează de ființa care a fost odinioară, la fel cum a procedat Mircea Eliade atunci când a publicat romanul indirect Șantier.
Ana Blandiana vorbește despre dificultățile provocate de parcurgerea și de reconstituirea unui text tot mai greu lizibil. Descifrarea lui și eforturile susținute de a corecta „sâcâitoarele greșeli de transcriere” declanșează atât momente dureroase, cât și sentimente de prețuire pentru o „operă de ficțiune și chiar de artă, care îmi trezea o admirație detașată și mândră de frumusețea ei”. Ideea publicării i se părea neverosimilă din cauza abundenței numelor proprii autentice utilizate pe parcursul însemnărilor. Deși au trecut mai bine de trei decenii de la data realizării notațiilor, mulți dintre protagoniștii cărții mai sunt în viață. Diarista povestește mirarea de care a fost cuprinsă la lectura acestor pagini uitate. Deși realitatea era transcrisă întocmai în paginile jurnalului, excesul de exactitate și îndepărtarea în timp
ajung să creeze iluzia de ficțiune. Uneori, Ana Blandiana a avut impresia că se găsește în fața unei proze hiperrealiste, ale cărei detalii se proiectează în plin fantastic. Metamorfoza neașteptată este valabilă mai ales pentru cei care nu au trăit epoca și nu au cunoscut „toate aceste incredibile spaime, suprarealiste privațiuni, bănuieli anormale, suspiciuni patologice, suferințe lipsite de logică”. Autoarea însemnărilor se oprește la două concepte esențiale pentru condiția jurnalului intim: autenticitatea și realismul. Ele sunt considerate „doar un raport între ce este și ce suntem în stare să credem că poate fi”. În același timp, autoarea vorbește despre relațiile labile dintre real și fantastic, în care vede două maniere de a oglindi viața. În viziunea prozatoarei, „fantasticul nu e opus realului, este doar o înfățișare mai plină de semnificații a acestuia”. Pornind de aici, pentru cei care nu au trăit evenimentele, acest portret minuțios al epocii riscă să pară de-a dreptul incredibil prin întâmplările halucinante și absurde pe care le conține.
Recitindu-și însemnările, diarista redescoperă atât propriul ei portret spiritual, cât și un tablou veridic al perioadei totalitare. O perioadă „infinit mai absurdă și mai plină de semnificații decât o țineam minte, degradantă, ridicolă, chinuitoare, fascinantă”. Importanța acestor pagini nu este văzută în portretele subiective ale scriitorilor și ale prietenilor, ci în radiografia unei epoci care „i-a marcat și adesea i-a malformat”. Amintirea întâmplărilor trăite odinioară continuă să o bântuie asemenea unui spectru. Tabloul veridic al unui timp infernal este acela care o determină să își publice jurnalul, chiar dacă tipărirea lui nu îi face bine „nici ca om, nici ca scriitor”. Deși cartea conține zeci de personaje reale, dintre care unele mai sunt în viață, trecerea timpului a făcut ca ele să fie percepute azi total diferit decât la sfârșitul deceniului al nouălea. După 1989, s-au schimbat atât oamenii, cât și istoria. Un bun exemplu este Mircea Dinescu, poetul-disident devenit între timp moșier. De aici câteva dintre marile dezamăgiri pe care le-a încercat. De-a lungul anilor, s-a întrebat adesea cum vor fi priviți cei care au trăit în totalitarism de noile generații născute sub auspiciile libertății. Se temea de judecata aspră a celor care vin, deoarece aceștia nu vor înțelege contextul social-istoric zbuciumat în care și-au dus existența predecesorii lor. Nu și-a imaginat însă niciodată faptul că urmașilor nu le va păsa de ceea ce au pătimit generațiile anterioare. Îndepărtarea în timp face ca diarista însăși să se transforme în personaj, un personaj privit cu o reală curiozitate. De aici comparațiile firești dintre ființa oglindită de hârtie și cea de acum. Dacă în trecut totul s-a redus la o notație minuțioasă, detașarea și transformările petrecute între
timp amplifică senzația de ficțiune. Cititoarea de azi este surprinsă de puținătatea mijloacelor de expresie cu ajutorul cărora a fost realizat portretul celei care a scris jurnalul. Numărul redus de sentimente a dus la transformarea acestora în veritabile obsesii. Diarista a trăit un echilibru instabil între nevoia de împotrivire și liniștea necesară pentru a putea scrie. Ana Blandiana vorbește despre un timp infernal, în care „realitatea absurdă a opresiunii redusese viața interioară la obsesia curajului de a protesta, în absența căruia nimic nu mai avea importanță”.
Dilemele pe care le-a cunoscut poeta nu pot fi înțelese cu adevărat decât de cei care au trăit epoca. O epocă absurdă, foarte greu de priceput din perspectiva prezentului. Ana Blandiana nu se simte vinovată pentru ceea ce a făcut, ci pentru ceea ce nu a făcut. De aici zbaterile și suferințele din anul care a precedat marea schimbare din 1989. Pe de o parte, ea trăiește cu remușcarea că nu a comis un gest de revoltă adevărată. Pe de altă parte, diarista este conștientă de faptul că, în afara posibilității solidarizării, orice gest individual de răzvrătire ar fi devenit derizoriu. În plus, represiunea care ar fi urmat îi punea în pericol nu numai existența cotidiană – oricât de mizerabilă –, cât și posibilitatea de a scrie. Asemenea celorlalți membri ai breslei, și ea a fost pusă să aleagă între demnitate și posteritate.
Numeroase personaje apar cu numele lor integral pe parcursul confesiunilor. Altele în schimb sunt prezente doar cu inițialele. Fenomenul se explică atât prin graba cu care erau făcute însemnările, cât și prin faptul că, în momentul redactării, autoarea nu și le amintea cu exactitate. O excepție este Gogu Rădulescu, înaltul demnitar de odinioară. Intelectual comunist cu vechi stagii încă din ilegalitate, acesta a fost prieten cu Gellu Naum. Ana Blandiana vorbește cu respect despre acest „meloman avizat și mare cititor de literatură”. În comparație cu alți culturnici ai timpului, el părea o fericită excepție, despre care s-a pronunțat pozitiv și Augustin Buzura. Cu toate acestea, puterile sale erau limitate.
Venită din partea unei persoane care a cunoscut „teroarea istoriei”, afirmația „nu cred că l-am urât pe Ceaușescu” poate să contrarieze. Urmează însă nuanțările. Ana Blandiana afirmă că nu a avut niciun fel de sentiment vizavi de dictator, deoarece „sentimentele presupun o legătură cât de cât personală, iar el pentru mine era nu o persoană, ci un produs al sistemului”. Drept consecință, dacă ar fi putut să urască, sentimentele sale s-ar fi îndreptat împotriva mecanismului care genera asemenea entități. Ajunge să îl privească pe dictator asemenea unui cercetător care studiază la microscop un țesut bolnav și nu poate să intervină. Ceea ce o revolta nu era atât samavolnicia dictaturii, cât pasivitatea mulțimii în fața ei. Vorbește despre ura viscerală pe care Gogu Rădulescu le-o purta celor doi tirani și rămâne uimită de faptul că acesta nu încerca niciun gest de împotrivire. Ana Blandiana se definește drept un spectator al răului, un spectator involuntar, care conștientizează neputința de a interveni în evenimente.
Jurnalul Anei Blandiana ne prezintă maniera dramatică în care a trăit sfârșitul „deceniului satanic” unul dintre scriitorii reprezentativi ai generației ՚60.
Gheorghe GLODEANU
Material publicat în revista Nord Literar nr. 1 (260), ianuarie 2025