Împletind cu înțelepciune educația căpătată la Universitatea clujeană cu aceea primită acasă, în Maramureșul său, Ion Pop duce mai departe valori intelectuale și de character hotărâtoare pentru un cărturar autentic: seriozitatea, adâncimea, încrederea în lucrul bine făcut, consecvența. Ele ne întâmpină în tot ce a întreprins – atât la catedră, în conducerea revistei Echinox și a Centrului Cultural Român din Paris, cât și în domeniul criticii, al istoriei literare, al poeziei sau al traducerilor.
Ne interesează, de astă dată, unul dintre popasurile recente în lirică, teritoriu pe care îl străbate – dacă avem în vedere debutul din 1959 la Steaua – de cel puțin șase decenii și jumătate. Ne gândim la volumul intitulat Proba focului, apărut în 2023 la editura clujeană Limes. Versurile devoalează experiențe de cunoaștere scanate subiectiv, tot atâtea repere din întâlnirea proprie cu destinul, îndeosebi cu poetica finitudinii. Confesiunea auctorială cheamă pe alocuri în sprijin, întru sporită limpezire, a sinelui-a gândului, poate și pentru a detensiona, la nevoie, dramatismul și sfiala autoexpunerii, instanțele care l-au reprezentat în timp, care l-au făcut să fie ceea ce este.
Astfel, de o parte se află profesorul, hermeneutul și poetul, locuitori de-o viață ai bibliotecii, paznici ai înălțimilor spiritului, deci ai duratei, raportându-se în permanență la aceasta: „Poate că n-am trecut chiar degeaba / prin lumea asta mare, / am chemat și eu câteva lucruri, / fiecare după numele lui, / și câteva mi-au chiar răspuns, / dovedindu-mi, dovedindu-și / că-ntr-adevăr există” (Poate că nu). De cealaltă parte se regăsește omul sălășluind în clipă, spectator neputincios la lucrarea timpului și stânjenit de propria-i vulnerabilitate: „Da, mă chiar tem uneori, / și mi-e de pe-acum rușine, / de acel moment prea puțin demn / moment de slăbiciune” (Proba focului).
După cum observăm, avem de-a face cu o situație existențială care probează nu doar trăinicia valorilor menționate mai sus, cât reacția omului, în carne și oase, la semnele propuse de ultima etapă a devenirii sale. Ea ne amintește de o scrisoare trimisă de Seneca prietenului său Lucilius cel Tânăr, în care vorbește despre fermitatea în fața vicisitudinilor vieții, despre încrederea dobândită de acesta din urmă (procurator imperial al Siciliei în vremea lui Nero) tocmai pe măsura confruntării cu soarta. „Așa se pune la încercare un suflet tare, ce nu va ajunge sclavul nimănui”, îi scrie Seneca. „Aceasta este pentru el proba focului” (1). Revenind la cartea dinainte-ne, versurile conțin, amputea spune, tocmai răspunsul ființei, în deplinătatea sa, la provocările vârstei, maniera individuală în care deprinde cumințirea și eliberarea. Felul cum suportă „proba focului”.
Traversând poemele, remarcăm faptul că ceea ce îndatorează eul auctorial existenței livrești se vede tot mai frecvent pus la încercare de „măruntele întâmplări ale zilei” (Un fel de Ioan d’Arc). La fel, rolurile care au scos făptura în lume – întru salvarea și sporirea caratelor amândurora (ale sale, ale lumii) – își estompează treptat vigoarea, atotputernicia întemeierii părând continuu eclipsată de apusul, deloc discriminator, al trupului: „În urmă cu vreo șase decenii / mai credeam că sunt Cineva, / apoi, mai citind niște cărți, am aflat / că eu este altcineva. // Acum nu mai sunt prea sigur / nici de numele meu / […] Încetul cu încetul / am învățat măcar puțină democrație, – / «a naturii», îi spunea unul, / «a naturii», repeta altul, / «a Naturii», tuna dintre flăcări / și înfricoșătorul Domn al Puterilor” (Cineva, altcineva). Corpul se fărâmițează, se risipește (precum în piesa intitulată De ce?) în așchii și rumeguș. Sintaxa acestuia – observă poetul – refuză să se mai conformeze vechilor rânduieli. Nemaiascultând de legile care îi înlesneau cândva funcționarea, ea derutează integritatea eului: „Îmi vine, de la o vreme, să cred, / și cred tot mai mult, / că locuiesc într-o propoziție. În care subiectul, / obosit să tot înceapă, / lasă doar predicatul să lucreze. / Iar acela asudă, trudește […] // Între timp, subiectul, din depărtare, / nu spune nimic nimănui, / nu-l știe nimeni, surâde o clipă, / e puțin ostenit, ațipește, / apoi doarme dus, – / lasă predicatul să lucreze” (Gramaticală). De voie, de nevoie, „subiectul” se cumințește (cu tot cortegiul de conotații ale cuvântului), își cerne mai atent proiectele, își micșorează pașii (la propriu și la figurat, din nou), dar mai cu seamă se întreabă dacă această acalmie, poate râvnită în vremuri prea pline de ele însele, izvorăște din înțelepciune sau este o consecință a vârstei.
Schimbând perspectiva, cumințirea datorată sleirii puterilor (cu variante, pe parcursul volumului, precum: descojire, strivire, descompunere, scorojire, descojire, stri-vi-re, sfârșit continuu, înserare) e relevabilă într-un câștig de altă natură: ea catalizează lucrarea în gândire, aceea care nu se vede, care nu se grăbește (are timpul său, interior). Ea se convertește în aplecare către autocunoaștere, iar indirect în catalizare a celuilalt/a lectorului înspre cunoașterea de sine, dimensiune care (împreună cu numeroase alte evaziuni) permite poemului să nu se cantoneze excesiv în marginile autoreferențialității.
Amplasat deci pe prag, între condiționarea culturii (implicit devoțiunea față de aceasta) și condiționarea naturii (respectiv, a Naturii), eul lyric din noua carte a lui Ion Pop exersează desprinderea de cel care a fost (încă este în parte), construindu-și în același timp ocazii și tehnici de îmblânzire a grabei cu care se trece. Atitudinea, la rândul ei, glisează între urlet și murmur de acceptare, între a privi/îndura neantul dinspre părerea de timp ce i s-a dat („Cineva, din ceață, / desparte-n silabe stri-vi-rea, / ca și cum ar vrea / s-o facă mai suportabilă” – Semn de carte) și a reconsidera viața din perspectiva morții („E destul de greu de ales: / durere, tristețe, scârbă, / jale, dezgust, / disperare, melancolie. // Și a mai apărut și acest cântec, / ca de pasăre îndepărtată, / ca să-mi tulbure opțiunile” – Dificultatea alegerii). Este un comportament ce protejează în miezul tragic al existenței tocmai noblețea omenescului.
Conștientizarea împletirii lor – atât de firesc exprimată de melcul-Mag: „e mare lucru să trăiești” (într-un poem datat „24 Decembrie 2022”) – ușurează din când în când corvoada propriului trup, făcând poate mai suportabilă privegherea („Mă împiedic în propriile picioare, / mă clatin la orice suflare de vânt, / mai cad, prozaic, din când în când, / mă consolează însă numai o clipă, doar celebra comparație, tot mai banală, / cu trestia gânditoare” – O problemă) și îi salvează demnitatea („Că i-a rămas, totuși, cât de cât dreaptă, vai de capul lui, doar biata, / dureroasa coloană vertebrală” – Sfaturi utile), însă aceeași conștientizare îl determină, odată atins momentul coacerii, al desăvârșirii, să încuviințeze (poate, cu mai mult calm) reîntoarcerea în lut („Nu demult / mi-a vorbit, tot așa, / despre singurătatea unui măr roșu / uitat, printre crengi, toamna, / după ce toate celelalte / au fost culese” – Surprize). E o acceptare a legii că tot ce există își cuprinde nu doar începutul, ci și sfârșitul, că „este zadarnic să căutăm pricină naturii, care nu ne-a pus alte legi decât și-a pus sieși”. Fiindcă „tot ce ea întocmește risipește, și tot ce risipește întocmește iarăși” (2).
Dacă avem în vedere creații precum cele amintite, spiritualul (aici, și prin apelul la creativitatea proprie) ar putea salva, așadar, ființa prin regândirea stării de țăndări, a tabloului ruinării din alte unghiuri [„Să scriu un poem despre mine în peisaj / (Un Peisaj cu Ion Pop?) / sau despre peisajul din mine. (Peisaj din Ion Pop?) // Nu sunt sigur, ezit. / A început, ori poate numai continuă, / Confuzia” (Semn de carte)]. Mărturisirea directă a unor adevăruri incomode e însă dificilă („Tot adâncindu-te în tine, / spirit (auto)analitic ce ești, dai, foarte dezamăgit, / doar de drojdii și de pământ. / Ți se pare / cam vulgar, la capătul / atâtor trudnice distilări, / dar asta e situația. / Și n-ar fi nimic, numai că / acea mlaștină doare. // Și totuși, știi că abia acum / te-ai întâlnit cu tine” – Tot adâncindu-te), stihul nefiind capabil să cuprindă și să exprime decât în parte adevărul celor trăite. De aici și puzderia de cuvinte (cam, poate, părea, vreo, iată) și de construcții (nu mai sunt sigur; se pare; da, așa e; a, da) trădând abia apropierea de acesta, deci și marginile cunoașterii umane. Poate și smerenia celui care se spovedește.
Sesizăm, de asemenea, că raportarea permanent la valorile esteticului, ale bibliotecii (ale duratei, cum am evidențiat anterior), pare a așeza realitatea umilă a trupului în inferioritate (Cad ochii), punând sub semnul întrebării latențele deschise înspre transfigurare („S-au închinat poeme picioarelor, / de pildă Neruda, Voronca, / fiecare cu ritualul lui, / mai senzual ori mai spiritualizat, – / ale mele, nu cred că mai merită asemenea omagii, – / sunt, de la o vreme, cam vlăguite și inestetice. // A șchiopăta nu-i frumos / nici pentru un autor de versuri albe” – S-au închinat poeme; sau: „Mă conving tot mai mult / că nu pot fi un poem perfect” – O problemă). Este, iarăși, o probă pentru poet: el știe că împărtășirea deplină și nefalsificată a sinelui e subminată de expectanțele livrescului („E prea direct, poate, să spui într-o poezie / că ești, de atâtea ori, / total descumpănit și dezorientat” – O lumânare), realizează însă că ascensiunea în spiritual pretinde, în egală măsură, descindere nemiloasă pe tărâmul interior, în precaritatea trupului, inclusiv înturnări ritualice la reziduuri, la cenușa care supraviețuiește stingerii focului. Presupune jertfă: „…A, da, / înveți mereu simplitatea / cu moartea pe moarte călcând” (În oglindă).
Poetul convoacă de aceea înțelesuri ce merg dincolo de efemer, care să-i aducă din realitatea imediată adevăruri menite a-i da timp înăuntru. Astfel, acțiunea de a privi (admirabil concentrată de francezi în verbul regarder, incluzând și ideea adăpostirii, a grijirii în spațiul interior a ceea ce se mistuie continuu) dezvoltă o multitudine de orizonturi, deschide căi înspre sacru, fixează mărturii anume („Într-o zi l-am surprins mirosind o floare, / alergând după un fluture, / culegând o frunză îngălbenită / și privind-o-ndelung, / se uita minute în șir / cum treceau nori pe cer / cum cădea, foarte încet, o pană / din aripa unei păsări în zbor” – Surprize), dependente de capacitatea individuală de cernere, de lămurire.
Este un prilej de a pune la încercare implicit puterile poemului (cât poate duce acesta?), ale gestului scriptural, de a trece semnificațiile lor prin proba focului.
Răspunsurile nu se ivesc de fiecare dată, hermeneutul clădește „ipoteze de lectură” care uneori tergiversează și mai mult dezlegarea: „Poți să stai în fața unei uși închise / până ce te apucă disperarea / și te auzi urlând, / ori până ce, / după atâta încordată așteptare, / ușa devine Simbol” – Bate și ți se va deschide). Răbdarea, comprehensiunea câștigată prin experiență se prefac, în atari momente, în urlet ce protestează, în fulger ce stârnește furtuni – tot atâtea descărcări de energie, tot atâtea focuri care nu mai încap înăuntru. Dar iarăși omul cel viu, cu ale lui, tulbură locuitorul bibliotecii: tocmai prin netihna dinaintea marii tihne. Căci nu numai cartea produce emoție.
Și totuși… Și totuși…
Chiar dacă nu bulversează cursul istoriei sau devenirea universului, chiar dacă nu împiedică destrămarea a tot ce e viu, poezia – crede Ion Pop, omul și creatorul (noi înșine, deopotrivă) – poate, prin căile specific de atingere cu ontologicul, să influențeze modul de a privi și de a se privi al ființei. Poate aduce salvarea măcar la nivel individual („Se pare că, logic vorbind, / nu-mi mai rămâne / decât adăpostul în flacără” – De ce?). Nu doar să exprime, ci și să vindece. Să mântuie. Recitim, de pildă, poemul intitulat Cronică, scris în memoria lui Ioan Flora, poet voivodinean împământenit în București, al cărui ultim volum antum a fost Dejun sub iarbă. Radiografiindu-i compozițiile lirice, hermeneutul își imaginează muta forfoteală subterană a versurilor și a viermilor, cu răsfrângeri însă la nivel cosmic: „Comentez, comentez, comentez, / s-ar zice că produc un fel de foșnet, / un fel de foșnet, / un fel de foșnet, / pe când în arborii înalți din jur / începe Vuietul”. Există, iată, ceva în ființa umană, în gesturile spiritului, ce refuză dispariția definitivă. Și totuși (prelungire, în cheie trist-ironică, a firului infinit al contradicțiilor), gândul acesta nu e întreg, călătoria lui e tulburată/amenințată de teama neaderenței generațiilor viitoare la astfel de întreprinderi: „Viermii și larvele mănâncă, oare, / și litere, versuri, poeme? Urechile cosmice / aud atunci un freamăt mai altfel / decât al frunzelor, al fânului de la Bethleem? Și: ronțăitul sau rumegatul să fie, oare, / un soi de lectură zadarnic lentă / a unor analfabeți funcționali? // Câtă jignire! Nu mă gândesc neapărat la mine, / dar Dante, dar Rilke, dar Blaga?” (O problemă).
Ce rămâne?
Zăbava în sine. În felul acesta, poetul nu mai caută în afara lui flacăra care să-l hrănească, ci își este fi el însuși hrană. Așezându-se în poem, mărturisește că este cu adevărat. Nu mai e preocupat de hermeneutica fără-de-capăt a regulilor jocului și de ceea ce ar ascunde finalul poveștii, ci se aventurează înainte, cu fiorul libertății și al orgoliului de a fi om.
- Seneca, Scrisoarea a XIII-a, în vol. Scrisori către Luciliu, traducere și tabel cronologic de Dionisie Pîrvuloiu, București: Editura Humanitas, 2023, p. 62, s.n.
- Seneca, Scrisoarea XXX-a, în vol. Scrisori către Luciliu, ed. cit., p. 116.
Delia MUNTEAN
Material publicat în revista Nord Literar nr. 11-12 (258-259), noiembrie-decembrie 2024