Destinul literar al lui Petru Istrate pare a sta sub pecetea ghinionului sau a unui malentendu perpetuu. Autor a circa două sute de titluri în genuri diverse și traducător a mai bine de alte 250, acesta este privit cu suspiciune de tagma scriitoricească tocmai din pricina proteismului său și a abordării unor specii romanești mai puțin comune, specifice perioadei interbelice. Dacă cei care-l repudiază, fără a-l cunoaște, i-ar răsfoi opera de factură memorialistică, ar avea cu certitudine revelația unui condeier cultivat, cu o memorie fabuloasă, bun cronograf al vieții sociale ante- și postdecembriste, plin de umor, bonom și hâtru deopotrivă. Retractilitatea confraților de condei în fața scrierilor acestuia s‑a datorat, de bună seamă, pasiunilor lui mai atipice, de autor de romane de factură polițistă, percepute drept literatură de frontieră, ignobilă. Și ca poet Petru Istrate rezistă, deși nu scrie texte fără structuri metrice regulate sau vidate de mesaj. Cvasinecunoscut la noi, având parte de editori puși doar pe căpătuială, acesta a fost bine primit/vândut în Germania sau pe Amazon, sub pseudonime neneaoșe, precum Peter Gontran și Hans Brenner.
Timpul constituie o temă esențială a celui mai recent tom al acestuia, Prin fereastra timpului (Editura Marist, Baia Mare, 2024), volum masiv, de 756 de pagini. Autorul percepe o nouă grilă de relevare a acestuia, nu prin subdiviziuni temporale, ci raportându-se la lecturile aservite acestei perioade. Soluția găsită de autor este cuceritoare. Cheia de recuperare a trecutului este asumarea unui biografism natural, fără edulcorări și fartiții conjuncturale, cu un pantagruelic umor narativ și o tonalitate poliedrică: nostalgică, vituperantă, ironică, autoironică, resemnată. Amintirile au structura unui inventar acronologic, în care evenimentele nu urmăresc o axă temporală, ci fluxul evocărilor în cascadă, dând impresia unui trărism dispersat. Existența interioară se află − pe tot parcursul tomului − în raport de antinomie deseori cu cea exterioară. Le dehors, lumea din afară, anturajul reprezintă deseori un topos ostil, indiscret, vast, spre deosebire de viața interioară, le dedans, intimă, secretă, guvernată de universul livresc și de goana colecționarului după alte și alte rarități interbelice bibliofile. Petre Istrate nu modifică nici numele protagonistului, nici al personajelor, chiar atunci când riscă, din pricina sincerității nefardate, dublate, poate, și de un poesc demon al perversității, minidrame familiale, cum este cazul verișoarei care, ajunse medic consacrat, refuză să accepte realitatea primului fiasco al admiterii la Facultatea de Medicină. Om trecut prin viață, cu pățanii multiple, acesta se mărginește să dea inițialele celor încondeiați pentru a nu provoca vreun proces sau, atunci când trece numele in integrum, trimite pasaje din roman celor penelați.
Prin fereastra timpului este compartimentat în trei părți Retrospective rurale. Carte și copilărie, În slujba patriei și, simetric, Retrospective. Singurul neajuns al cărții, exceptând faptul că nu are parte de difuzarea și de promovarea pe care le merită, este lipsa unui cuprins care să faciliteze accesul direct la conținut. Prima variantă a apărut anterior sub titlul Un dușman al poporului. Volumul are, ca preambul, validări exegetice din partea lui Ovidiu Pecican, a Valeriei Bilț și a lui Ion Popescu-Brădiceni, iar prefața este semnată de ing. Nicolae Pandia. Seria rememorativă debutează cu Bunicul Iclănzan, ins desproprietărit în era socialistă, care se adresa celor de la Sfatul Popular cu semiformula oficială „domnilor tovarăși”. Limbajul dublu, profesat în socialism, cel de acasă și cel de la școală, devine un garant al rezistenței/supraviețuirii într-o societate proletcultistă, în care „chiaburii”, și mai ales intelectualitatea, erau percepuți drept dușmani absoluți. Suntem luați părtașii unor vremi ingrate, cu obligatorii cântece de slavă închinate lui Stalin și lui Lenin. Este perioada când elevul Istrate are contact cu prima operă verniană, O călătorie spre centrul pământului, adusă de verișori de la bibliotecă și citită, en caché, într-o colibă improvizată. De aici începe o pasiune care îl va transforma pe junele lector într-un colecționar învederat. Tot din această etapă datează pasiunea pentru șah. Privirea nostalgică a maturului nu poate să nu releve două gene familiale, transmisibile parcă: pioșenia și ghinionul. Fauna politică decrepită, oportunismul, servilismul, fariseismul, impostura provoacă revolta unui ins croit după precepte morale, în cultul valorilor/valoricului. Decesul prietenului Klaus, din pricina pacienților care au perceput prematur relaxarea postpandemică, angrenează resorturile memoriei și aducerea aminte a destinului cărții Brahma’s Pendeluhr (Orologiul lui Brahma). Episodul cu celebrul medic băimărean care deținea un aparat Roentgen defect, dar își trata pacienții cu apă distilată, în loc de medicație, adâncește aria imposturii medicale. Petru Istrate inserează în paralel o sumedenie de pățanii personale care augmentează diagnoza șarlataniei farmaceutice, a prețurilor gonflabile, prohibite, în detrimentul pacienților.
Destinul de refugiați perpetuu, dintr-o locație în alta, din pricina episodului carceral al tatălui capturat în 1956, în urma revoltelor din Ungaria, străbate deseori textura epică, fără a arbora însă o tonalitate vindicativă în fața persecutorilor. Astfel, intelectualul, căruia i se desfac mereu contractele de muncă, va fi când administrator la o cantină, când sobar. Încă de pe acum copilul are darul de-a depista, amușinând parcă, volumele interbelice din Colecția celor cincisprezece lei. Există o vocație a simetriei situaționale, ce validează plenar dictonul „după faptă și răsplată”. Fuga lașă din fața profesoarei de limba franceză surprinse în plină criză epileptică (În satul Miheșu de Câmpie) va avea ca revers episodul traversării râului și fuga vânătorului care l-a împușcat și se temea să nu suporte consecințele legale ale agresiunii (La scăldat). Întâmplările vieții personale sunt filtrate prin prisma celor prezente în cărți, iar comparația cu episoade celebre din literatură se impune de la sine. Puberul este respins la admiterea la liceu din pricina dosarului politic al tatălui. Acum citește primul Dox, ce purta numărul 167, intitulat Șopârla Turbată, și, din acest moment, începe dorința întregirii colecției, dar și a continuării seriei. Cârciuma nu este pentru copilul Istrate locul descătușărilor bahice, componentă la care s-a dovedit imun toată viața, ci acela al achiziționării Scânteii Tineretului, ziar în care apărea în foileton romanul lui Radu Nour Robinsoni pe planeta oceanelor. Tânărul face o bizară convenție de lectură cu popa din Feldioara, un troc cultural: acesta îi alege o carte și, doar după verificarea conținutului ei, aspirantul va căpăta tomul râvnit. Astfel, după indigestul Întunecare, are acces la primul volum din Winnetou. Petru Istrate remarcă atât incultura editorilor români în ceea ce privește romanele polițiste, cât și pe aceea a lectorilor. Privirea înapoi surprinde pruncul dedat la năzbâtiile firești ale vârstei, povești cu stafii, peripeții nautice la Comlod, Lacul Zaului și, mai târziu, în Marea Neagră, Caravana Cinematografică, ce rula filme sovietice ce valorau 1 leu/un ou. Valiza cu Doxuri pare a fi un laitmotiv, o Fata Morgana a cărții. Peripețiile sunt relatate alert, cu tonalități care oscilează între așteptare, speranță, decepție. Bucureștiul, prin anticariatele sale, devine o Mekkă a cărților dorite, fie Dox-uri, plătite anticipat, fie cărți ale unor autori puțin cunoscuți la noi. Odată, reușește chiar să transporte într-o valiză nu mai puțin de 386 de volume, pe care le citește, porționat, pentru a-și prelungi savoarea lecturii. Poate cel mai emblematic episod al volumului este întâlnirea cu Omul pe care l-au dat cărțile afară din casă. Cazul este real, mediatizat puternic în epocă. Un celebru chirurg bucureștean ajunge să doarmă în cușca patrupedului din curte și, iarna, într-un adăpost improvizat în copac, deoarece, din pricina stivuirii masive de terfeloage, nu mai avea acces în propriul imobil. Ademenit mefistofelic de straniul colecționar, care are un limbaj ambiguu, profesorul băimărean se simte păcălit când, ajuns în preajma comorilor livrești, nu le poate atinge. Petru Istrate începe să fie contaminat de un alt daimon, acela al scriiturii. Și aici, protagonistul se consideră un perdant, fiindcă vine în contact cu editori care-i promit enorm, dar care profită doar pecuniar de ingenuul lor client, atras de cartea în sine, nu atât de aspectele rentabilității acesteia. Despre cărți, autori și edituri constituie o diatribă la adresa pieței editoriale indigene, motivând și necesitatea alegerii unui pseudonim pentru a sparge zidul de indiferență. Chiar și atunci când este acționar al unei edituri băimărene, nu are parte de vreo bonificație, rapacitatea luând locul bunului simț, printr-un sistem de bonificații interșanjabil contabil-șef-director.
Partea secundă, În slujba patriei, rememorează perioada petrecută în cătănie începută în „fatidicul an 1967”, la puțină vreme după debutul profesoral la Hațeg. Experiența cazonă, cu inerentele tribulații datorate unui regim coercitiv, unor injurii și imprecații ignobile, despăducheri, mâncare pauperă, marșuri istovitoare, al intelectualului pus la zid de agramați, aserviți vasalic socialismului atotbiruitor și guvernat de cântece de slavă precum Republică, măreață vatră, este înregistrată ca un fatum inexorabil, căruia nu i te poți sustrage. Dosarul politic al tatălui se va repercuta până și asupra statutului de TR-ist, conducând la abolirea unor privilegii și la debutul unor boicoturi. Secțiunea finală, Retrospective urbane, surprinde o serie de întâmplări, iar scriitorul alege gogolian episoade ilare ale existenței, reușind să surprindă, cu un umor tragic pe alocuri, năravurile conaționalilor. De aceea, cartea poate fi percepută ca un studiu etnopsihologic, folosind maniere când deductive, când inductive de jalonare situațională. Gogomăniile semianalfabeților membri de partid, aduși la examene ca niște seraliști, deși o astfel de secție nu exista în Hațeg, este contrabalansată de festinuri pantagruelice, cu câte zece-douăsprezece feluri de mâncare, care să răsplătească trecerea glorioasă a examenelor de către politruci. Caravana olimpicilor se metamorfozează într-o altă diagnoză a etnicității ce înregistrează furturi masive din partea delegatului ministerului în detrimentul delegației de cinci sute de elevi și profesori, cleptomania olimpicilor, caracterul de jos al confraților. În pofida acestor inconveniente, condeierul se vădește un infatigabil detector de cărți rare, fie că le amușină prin anticariatele occidentale, fie la târguri de tip Car-boot-sale. Marcante sunt confesiunile carcerale ale tatălui, reunite sub titlul Considerente asupra detenției (relatate de dânsul). Dintre temnițele comuniste, Aiudul pare a deține întâietatea în ceea ce privește multitudinea de deținuți morți „din cauza inaniției, corecției corporale sau avitaminozei”. Episodul tragic al îngurgitării disperate a terciului, plusul de puniție acordat preoților deținuți politic, care ajung să fie puși în lanțuri, reprezintă mărturii care consolidează descripția iadului din închisorile comuniste. Petru Istrate recompune saga unei familii mult încercate, dar cu propensiuni scripturale: bunicul, deputat în Marea Adunare Națională, tatăl, preotul Petru Istrate, încarcerat pe motiv că nu a acceptat să treacă la ortodoxie, ajuns apoi profesor universitar la Facultatea de Teologie, nepotul Lucian, mort la doar 37 de ani din pricina unei infecții nozocomiale, fotomodel și autor de eseuri filozofice mult premiate în străinătate, un alt nepot, Cristian Mareș, romancier, verișoara Angela Șerban, autoarea unor memorii… Suntem convinși că, în scurtă vreme, istoria literară se va apleca asupra cărților lui Petru Istrate, reabilitându-l și acordându-i locul pe care îl merită.
Daniela SITAR-TĂUT
Material publicat în revista Nord Literar nr. 11-12 (258-259), noiembrie-decembrie 2024