Capitolul al VIII-lea al romanului Casa din Strada Sirenelor de Octavian Soviany se intitulează O crimă nedovedită. Și de această dată, povestirea mizează pe prezentarea unui loc malefic, precum cimi-tirul. Nu întâmplător, textul insistă pe teama atavică provocată de supranatural și pe frica de cimitire. Povestea este spusă de romancierul Lazăr Săvoiu. Acesta relatează o întâmplare petrecută cu douăzeci de ani în urmă. Deoarece suferă de gastrită, i se recomandă să se trateze într-o stațiune din Transilvania. Singura distracție a locului era cinematograful din centrul urbei. Pentru a ajunge aici, romancierul trebuia să treacă prin cimitir, ceea ce nu îl deranja, deoarece nu era superstițios și nu se temea de morți și de morminte. La un moment dat, întârzie prin oraș și, traversând locul bântuit, vede o arătare înfășurată într-un giulgiu, care purta sub braț un sicriu mic de copil. Începe să fie cuprins de spaimă, dar frica se dovedește gratuită, deoarece presupusa fantomă nu era decât un vânzător ambulant de covrigi. Experiența trăită vine parcă să demonstreze faptul că „pretinsele întâmplări supranaturale au întotdeauna explicațiile cele mai simple și mai firești”. Cu această afirmație nu este de acord profesorul Faustin. La discuție participă și Colonelul, care afirmă că unii și-au pierdut viața în împrejurări asemănătoare. A fost și el martor la o întâmplare de acest fel în tinerețe. Din păcate, nu a putut dovedi că a fost o crimă premeditată, nu un accident. Este vorba despre conflictul dintre Hămesitu și Moș Toader. Colonelul bănuiește că moartea suspectă a lui Toader Boțan s-a datorat consăteanului său. Trecând pe lângă mormântul proaspăt al fratelui său, bătrânul izbucnește în plâns și spune: „– Hai, frățioare, acasă!”, la care din iarbă se aude un glas răgușit: „Vin acum!” Sub imperiul nopții, această replică îl sperie atât de tare pe Toader Boțan, încât moare. Colonelul este de părere că totul a fost orchestrat de Hămesitul, care s-a și căsătorit cu văduva răposatului.
Capitolul următor se deschide cu comentariile la cele povestite anterior și cu o dezbatere privind supranaturalul. În viziunea mai multor invitați, spiritele sunt considerate la fel de naturale precum magnetismul și electricitatea. Doar detectarea lor presupune niște instrumente speciale, diferite de cele care acționează asupra universului fizic.
La un moment dat, naratorul însuși intervine în text și povestește o întâmplare. Este vorba de un bun pretext pentru a trimite la romanul Viața lui Kostas Venetis. Comentându-și narațiunea, el recunoaște că a creat un personaj straniu. Ca și în cazul lui Pirandello, își întâlnește personajul într-o cârciumă sordidă. Experimentul literar contribuie la crearea efectului fantastic.
Narațiunea intitulată Omul sălbatic este o povestire care mizează pe rolul farmecelor. Înainte de relatarea propriu-zisă, se insistă pe funcțiile gastronomiei, care are capacitatea de a aduna lumea și de a întreține atmosfera. Strânși în jurul unei mese rotunde, musafirii parcă participă la o liturghie de taină, adevăratul amfitrion al ospățului fiind misterioasa statuie a Cerberului cu trei capete. Pentru profesorul Faustin și pentru oamenii lipsiți de prejudecăți, magia reprezintă o știință ca oricare alta, fiind considerată la fel de exactă ca matematica.
Visele premonitorii devin subiectul povestirii omului de afaceri Leonida Lascaris. Relatarea acestuia se intitulează Biletul de loterie. Personajul înțelege încă din copilărie că singurul lucru important în lume este banul. Nu întâmplător, el este poreclit Capita-listul. Lascaris relatează felul în care, copil fiind, a adunat, cu mari eforturi, prima sa sută de lei. Deși se prezintă drept un om cumpătat, recunoaște că o bună parte a capitalului cu care s-a lansat în afaceri după 1990 a fost rodul unei întâmplări stranii, pe care nu a povestit-o niciodată. Prozatorul dezvoltă motivul dublului prin apariția lui Marius Dogaru, pe care naratorul îl cunoaște prin intermediul jocurilor de noroc. La un moment dat, acesta moare, iar Leonida Lascaris își visează prietenul de odinioară, care îi spune că a câștigat la loto. Mai mult, îi dezvăluie și numerele câștigătoare. Le joacă și el și, în mod surprinzător, câștigă potul cel mare. Ca de obicei, auditoriul încearcă să explice întâmplările extraordinare prin intervenția spiritelor. Capitolul mai este important prin faptul că Cerberul cu trei capete se prăbușește de pe soclul lui de marmură, anticipând sfârșitul funest al întâlnirii.
Capitolul XIII se intitulează Spiritele ucid. Afirmația este lansată de către Adelaida Beiu, care descrie o crimă al cărei autor a rămas necunoscut. Octavian Soviany îmbină cu talent relatarea de factură detectivistă cu elementele insolite specifice literaturii fantastice. Modelele relatării sunt deconspirate chiar de către prozator, care trimite la Misterul camerei galbene, cunoscutul roman al lui Gaston Leroux. Tot romancierul este cel care evocă și figura sinistră a lui Jack Spintecătorul. Întâmplările insolite sunt plasate în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, pe vremea când Adelaida Beiu era studentă. Aceasta și-a însoțit mătușile la o ședință de spiritism în casa lui Lascăr Polizu, personaj înzestrat cu o serie de puteri paranormale. Absolvent de teologie și de filosofie, el s-a dedicat cercetărilor oculte și spiritismului. Era atât de priceput, încât a ajuns să emită ectoplasme. Ectoplasma este substanța sau energia spirituală pe care spiritiștii pretind că o emană un medium în timpul transei. Lascăr Polizu este cel care își descoperă calitățile de medium al domnișoarei Adelaida. Este suficientă o singură ședință de spiritism, pentru ca toate convingerile de până atunci ale tinerei studente să fie bulversate. La una dintre întâlniri, este invocat spiritul reginei Maria. Narațiunea descrie ședința de spiritism, pe parcursul căreia participanții asistă la o serie de materializări ectoplasmatice. Regina se arată tristă și anticipează apropierea marelui război. Întâlnirile iau sfârșit atunci când se încearcă evocarea unui vestit criminal, numit Ghiță Topor. Spiritul acestuia refuză să se arate și începe să-l terorizeze pe ocultist. Mai mult, într-o dimineață, Lascăr Polizu este găsit mort, scăldat într-o băltoacă de sânge, ucis cu un cuțit de vânătoare de spiritul lui Ghiță Topor.
Ultima narațiune, Scheletul de sub podea, este spusă de către profesorul Faustin. Acesta relatează un caz de crimă care a avut loc chiar în propria lui casă. Prin anii ̕50, el a început să audă în fiecare noapte, împreună cu menajera, un fel de gemete care veneau de sub parchetul din hol. Pardoseala a fost înlăturată și, în mod surprinzător, a fost găsit un schelet omenesc. Profesorul a început să cerceteze ziarele vechi de o sută de ani și a reușit să descopere identitatea defunctului. Scheletul este înlăturat, dar în locul lui își face apariția, noapte de noapte, o vedenie înfricoșătoare. Deoarece vrăjile și slujbele religioase se dovedesc neputincioase, profesorul apelează la ajutorul unui călugăr de la Mănăstirea Cernica. Acesta îl sfătuiește să îngroape osemintele lui Iorgu Popazu în pământ sfințit și să țină o slujbă de înmormântare. Lovitura de teatru are loc în final, ca și cum ar fi fost vorba de un spectacol regizat, deoarece relatarea se încheie cu moartea profesorului Faustin, ucis de spirite.
Epilogul romanului redă lanțul nenorocirilor care continuă și după dispariția spiritistului. În noaptea înmormântării lui Faustin, casa din Strada Sirenelor este mistuită de foc (aluzie străvezie la Prăbușirea Casei Usher), iar în incendiu moare și menajera, Aglăița. Poliția deschide o anchetă, care însă se împotmolește din cauza lipsei probelor. Naratorul nu își poate explica cele petrecute în acea noapte de groază, care l-a marcat profund și care l-a determinat să scrie micul roman. După un an, el se întâlnește cu profesorul Pius Brânzeica, prilej de a emite o serie de supoziții insolite asupra întâmplărilor. O explicație posibilă ar fi că menajera Aglăița l-ar fi otrăvit pe profesor. Se vorbește și despre statutul unora dintre invitați, aleși parcă pentru a fi martori la o crimă: un fost polițist, un gazetar și doi scriitori. O altă ipoteză ar fi că amfitrionul și-a regizat propria sinucidere. Din această perspectivă, serata ar fi fost Cina cea de Taină a profesorului Faustin. Bolnav de cancer, acesta ar fi preferat să moară la o masă îmbelșugată, înconjurat de prieteni care povestesc istorii frumoase. Intenția lui a fost aceea să lase impresia că a fost vorba de o crimă comisă de spirite. Este o explicație logică, rațională, care distruge misterul. Finalul nu exclude însă nici ipoteza supranaturală, cea a crimei provocate de spi-rite. Aceasta deoarece autorul este un matein care, asemenea maestrului său spiritual, crede că frumusețea unei narațiuni constă în partea ei de taină. De aici finalul deschis al întâmplărilor, care pot fi interpretate în ambele chei de lectură (rațională și fantastică), în funcție de credințele fiecărui cititor.
Gheorghe GLODEANU
Material publicat în revista Nord Literar nr. 11-12 (258-259), noiembrie-decembrie 2024