Hălăduiesc la limita absolutului
Hălăduiesc mereu la limita absolutului
habar n-am cum să-l ating, cum să-l apuc
știu doar că suntem entități diferite;
eu doar o maimuță mai evoluată
iar el, absolutul, probabil o metaforă divină.
Încartiruit în trei dimensiuni
și un interval neglijabil de timp,
nu am cum să-l cuprind, cum să-l scriu sau să-l descriu.
În pătrățica mea de infinit
trăiesc neglijabil între gratii metafizice,
între care doar lumina filtrată a intuiției
mă poate catapulta pentru o clipă
în paradisul multidimensional al absolutului.
Poate că m-aș descurca mai bine
dacă absolutul ar fi o femeie veșnică
un izvor nesecat de iubire și fecunditate,
cu care aș procrea mereu
într-o îngemănare cosmică supremă
viitoarea armată a speranței ultime.
Intersecția dintre absolut și firul de praf stelar cu eticheta „eu”
este aproape întotdeauna o mulțime vidă,
străluminată arareori de viziuni divine,
imperceptibile, indescriptibile, inefabile.
Culcat lângă tăcerea ta
M-am culcat lângă tăcerea ta
și nu știam dacă e corp sau metaforă.
Îi urmăream mișcările abia perceptibile
și nu mă puteam dumiri
dacă e o lacrimă preschimbată în icoană
sau o fantezie metamorfozată într-o păpușă.
Nici nu mai îndrăzneam să respir
ca nu cumva să suflu duhuri rele
peste tăcerea ta diafană de cristal.
Stăteam înmărmurit lângă absența ta
și aerul dintre noi s-a umplut de cuvinte neînțelese
cu aromă de liliac și tei.
O vibrație subtilă, probabil iubirea
ți-a trezit tăcerea inefabilă.
Cuvintele dintre noi s-au rânduit armonios
în versul unic al veșniciei.
Culcat încet lângă tăcerea ta
am intuit flacăra nepieritoare a poemului comun.
Vor din nou să ne scoată din lume
Vor din nou să ne scoată din lume
așa cu soluție finală, cum au mai făcut-o alții
sau poate aceiași, dracu mai știe.
Dispariția noastră ar fi o saturnalie planetară
asasinii lumii ar deveni eroii omenirii,
ce sublimă ușurare, să scapi de cei aleși,
așa dintr-o dată, după milenii de eforturi sisifice.
Ei, barbarii lumii, prigoniți și umiliți,
i-ar arăta în fine și senilului Dumnezeu
că a pariat prost moșul, pe poporul evreu.
Ei, satanici și fără opreliști,
vor arde până și cenușa lui Israel:
Holocaustul nu e decât un preludiu
pentru prăpădul final ce va să vină.
Scuzați-mă dacă v-am stricat buna dispoziție la vreun chef
ori pofta de mâncare pe vreo terasă
dar misiunea vieții mele este să deranjez,
doar atunci exist cu adevărat.
În ciuda slăbiciunilor și păcatelor mele
eu am legământ cu Atotputernicul
încă de la naștere.
Chiar dacă destinul nu mă va face erou
misiunea mea e să fiu măcar martor
al vremurilor de pe urmă.
Și permiteți-mi în final, un gând aparent banal:
Nu vă mai obosiți cu atâtea genocide;
Istoria va ține doar atâta vreme
cât poporul evreu este pe aici și râde.
George VIGDOR
Material publicat în revista Nord Literar nr. 11-12 (258-259), noiembrie-decembrie 2024