Andreea Mara DAVID
Elevă a Colegiului Național „Liviu Rebreanu” din Bistrița, Andreea Mara David a obținut Premiul Revistei „Nord Literar” la Colocviile „George Coșbuc” (Bistrița, 2024). Având înclinație pentru literatură încă din copilărie, a participat la diverse
concursuri atât de proză, cât și de poezie, având-o ca profesor coordonator pe Simona Simionca. A obținut Premiul II la etapa județeană a Concursului „Tinere condeie”, secțiunea poezie, în anul 2023, iar în 2024, Premiul I la etapa națională a
aceluiași concurs, tot la secțiunea poezie.
amintire
nu pot să dau nume la ce tu însemni.
nu ești sunet în ecouri trasat, nici tăcere tu nu ești.
ești frica să exist într-un trup atât de inferior
în fața unor oameni ce din cotidian nu poți să-i dezlipești,
dorința de a amâna instinctul să mor,
viață tu ești.
să îți trasez în palmă basme despre viitor,
în constelații conturate scris în miros de amor.
doar prin priviri, pustiiți, să vorbim,
să nu deschidem ochii și să iertăm că iubim.
să îmi scrii pe piele peste rănile ce dor,
ai vindeca scoarța analfabetismul meu sublim.
să știu din timp că mor, aș desemna un an
un fir despicat gemut într-un microscopic ac
subțiat prin vene să mă descoase de bolnava-mi gândire.
aș simți cum mi se sparge un cheag pe inimă tatuând banal
sentimentul analitic confundat orbește cu iubire
și ținut cu teamă într-un independent paradoxal;
n-am să mai fiu eu de n-am să te mai am.
plânsetul tău sunt doar lacrimile înecate în ciment
agravate în miraj cicatrizat solemn pe al meu piept,
tu iei în mână acul și mă privești ușor stângaci
în loc de rănile-mi adesea petice pe piept îmi lași
și cu mâna plină de minciună, de falsitate mă dezbraci
am să te port în pielea de pe mine.
nu pot să dau titlu la ce tu însemni,
cu toate că distanța numele ți-l poartă.
aștept din când în când să cadă cerul peste noi
să fiu doar mormânt adus la viață cu toți vinovații laolaltă,
judecat și condamnat la despărțire.
să-mi aduc aminte că îmbătrânesc
și mi-e străină pielea de pe mine.
căci atât de vivid cum te zăresc,
tu ești doar amintire.
Lemn
Stau cu trupul ferm înfipt în lemn.
Vântul îmi mângâie aspru pielea de pe față,
Înghit în sec în ecoul lent.
Palmele-mi sunt încrețite într-un mov violent,
Stau înfiptă în acest lemn de o viață.
Privesc.
Aștepți îngândurat trenul în mister,
Cu hanoracul rupt și împovărat de vreme.
Ești absent la chip și zdrobit de ger
Și-mi permit să sper că te gândești la mine,
în momentul culminant ce te ajunge.
Eu stau în lemn și te desprind din cer
În iarna grea care constrânge
Al tău zâmbet efemer.
Tu nu îl mai aștepți când trenul vine întârziat
Și nici nu te mai gândești la mine.
Se mai aud doar în aer surâsul tău înghețat
Și roțile trenului izbindu-se de șine.
În chipul de dreptate însetat
au sculptat un lemn bordat din vinovăție.
Stau cu trupul ferm învinețit în lemn.
Privesc gara ninsă de pașii grăbiți
ai unor oameni ce uită să mai spere.
Din lemn văd ochii tăi iubiți
Și un fir de iarbă ce crește sub zăpada care cerne
Amintirea că n-ai să te mai urci în el vreodată.
Nici de mi-ai încolți din frunze,
Cu tot cu zâmbetul tău ce obișnuia să nu fie exagerat odată.
Într-o zi am să înfloresc.
Am să deschid ochii când iarna va trece
Și-am să port coroană de frunze cu surâsul tău dulce,
Și din lemn am să mă decojesc.
Nu am să las răcoarea ce mă împunge
Să mi te șteargă din propria-mi părere de rău.
Am să mă înalț până când umbra copacului meu va ajunge
Să fie casa mormântului tău.
Andreea Mara DAVID
Material publicat în revista Nord Literar nr. 11-12 (258-259), noiembrie-decembrie 2024