Capitolul al doilea al romanului Casa din Strada Sirenelor de Octavian Soviany prezintă Povestea taximetristului. Este vorba despre o ingenioasă narațiune în narațiune, ce mizează pe recuzita fantasticului. Naratorul se pregătește să îl viziteze pe doctorul Faustin tocmai în noaptea de Sfântul Andrei. De aici prezentarea credințelor populare legate de această noapte cu puteri miraculoase. Informațiile legate de tradițiile specifice nopții de Sfântul Andrei sunt oferite de către un taximetrist care s-a format la țară, în miezul credințelor populare. Prin asemenea elemente, relatarea lui Octavian Soviany se apropie de universul operelor lui Mircea Eliade și ale lui V. Voiculescu. Din această perspectivă, taximetristul pare un etnograf amator, care a trăit cândva în zariștea cosmică. Potrivit acestuia, în noaptea de Sfântul Andrei „dobitoacele – mai ales lupii – capătă puteri nefirești, iar strigoii, vârcolacii și sufletele pierdute au slobod de la Dumnezeu să umble prin lume”. Pentru a se feri de duhurile rele, oamenii mănâncă mult usturoi. În această zi, „nu e bine să te piepteni, să torci, să cari gunoiul afară și să dai bani împrumut”. Tot în noaptea de Sfântul Andrei, fetele mari încearcă să-și vadă ursitul, folosindu-se de tot felul de farmece, care se transmit în mare taină de la mamă la fiică. Din păcate, în spațiul desacralizat al orașului, oamenii au uitat aceste credințe. Taximetristul vorbește și despre farmecele efectuate în această noapte cu puteri miraculoase de sora lui mai mare, Petruța. Încercând să își vadă ursitul, aceasta descoperă în imaginea reflectată în oglindă chipul diavolului, întruchipat într-un țap cu trei capete. Eliberarea de farmece se realizează prin lectura blestemelor Sfântului Vasile, în măsură să dezlege vrăjile și să alunge ființele necurate. După această întâmplare, Petruța se îmbolnăvește și moare chiar în noaptea de Sfântul Andrei. Nu o pot ajuta nici medicii, nici vrăjile. Pe rochia de mireasă în care a fost îngropată apare din senin o pată de sânge. Povestea fantastică a taximetristului îi aduce aminte naratorului de Cerberul cu trei capete al profesorului Faustin.
Capitolul intitulat Faustin are oaspeți îi prezintă pe cei doisprezece musafiri ai profesorului. Aceștia erau așezați în jurul mesei rotunde într-o ordine riguros stabilită de către amfitrion. Bărbații purtau costume închise, iar femeile rochii de seară. Statuia Cerberului pare să prezideze adunarea seniorilor îmbrăcați după moda de acum o sută de ani. Prezentându-i pe invitații savantului, Octavian Soviany schițează o galerie de portrete pitorești. Grupul este alcătuit din Leonida Lascaris, un geniu al afacerilor, pictorul Ieronim Baiulescu, actrița Daria Maru, poetul și traducătorul Titus Ciumara, profesorul de matematică Pius Brânzeica (supranumit Avocatul diavolului), un Colonel taciturn (personaj enigmatic și dubios), pianista Maia Cantuniary, romancierul Lazăr Săvoiu, o fostă glorie a boxului românesc, Radu Rogalski, și bătrâna domnișoară profesoară Adelina Beiu (supranumită Ghilotina de către un coleg malițios). Aceasta din urmă este pasionată de spiritism și prezintă calități mediumnice.
Capitolul al patrulea se intitulează Sindromul lui Lazăr. Discuția pornește de la un articol al lui Radu Rogalski, în care se critica decizia Bisericii Ortodoxe de a se refuza serviciul religios persoanelor incinerate. Interdicția este motivată prin credința că trupurile distruse prin foc nu vor putea reînvia la Judecata de Apoi. Pornind de aici, dezbaterea alunecă asupra așa-ziselor stări cataleptice, zugrăvite și de un maestru al fantasticului precum Edgar Allan Poe în narațiunea Îngropat de viu. Titlul Sindromul lui Lazăr trimite la stările de moarte aparentă din care pacientul își revine brusc, aparent fără motiv. Fenomenul este numit de către specialiști „Sindromul lui Lazăr”. Invitații profesorului Faustin descriu mai multe cazuri de stări cataleptice, după care pictorul Ieronim Baiulescu povestește o întâmplare trăită în copilărie, când a fost martorul unui asemenea fenomen. Prezentându-și primii ani de viață, el mărturisește că bunica nu îl bătea, ci îl speria cu tot felul de istorii fioroase cu oameni care se sculau din morminte și îi agresau pe cei vii, mai ales pe copiii neascultători. De aici o spaimă cumplită de morți, ce i-a marcat întreaga existență. De anii copilăriei ține și cazul de moarte aparentă la care a asistat. Este vorba de povestea doamnei Brândușa, care, deși declarată moartă, la un moment dat, s-a ridicat în capul oaselor, a deschis ochii, apoi s-a prăbușit pe spate. Scena îl șochează atât de tare pe copil, încât acesta își pierde cunoștința. Descrierea priveghiului, unde lumea bea și se distrează jucând șeptic, amintește de lumea fabuloasă a romanelor lui D.R. Popescu. Elementele de senzație nu se opresc aici, deoarece, la câteva zile de la înmormântarea doamnei Brândușa, bunica găsește pe stradă o sută de lei, ca și cum moarta și-ar fi plătit astfel datoria dincolo de mormânt.
Capitolul V se intitulează Dealul Spânzurătorilor și continuă seria întâmplărilor insolite. De altfel, prozatorul mizează mereu pe efecte, pe elementele de senzație. El stăpânește foarte bine recuzita specifică prozelor fantastice. Dacă i se poate reproșa ceva, acest lucru se referă la profunzimea personajelor, care au o psihologie destul de rudimentară. Narațiunea ne prezintă un nou caz de moarte aparentă. De data aceasta nu este vorba despre o întâmplare trăită direct, ci de una auzită de la alții. Mai întâi este prezentată povestea fabuloasă a doamnei Fabrizius, văduva unui profesor de istorie de la liceul german din orașul K. Deja biografia ei este demnă de un roman fantastic. Pe seama femeii circula o legendă privind maniera în care a fost întâlnită de Theodor Fabrizius, în timpul studenției sale berlineze, într-un bordel. Clienții localului o numeau Lola Nebuna din cauza crizelor lungi de plâns și de apatie care o apucau. Fabrizius s-a îndrăgostit de ea, a școlit-o pe banii lui și apoi a luat-o în căsătorie.
Dar capitolul nu insistă prea mult pe povestea fabuloasă a doamnei Fabrizius. Ea este cea care rostește o istorie de demult, despre care soțul ei afirma că este adevărată. În felul acesta primim o falsă legitimare a evenimentelor, una indirectă. Lola Fabrizius descrie niște întâmplări petrecute cu patru sute de ani în urmă. În centrul lor se găsesc Apollonia, soția judelui Lucas Hirscher din K., și fiica ei, Barbara. În mod paradoxal, aceasta din urmă moare chiar înainte de nuntă și rudele se pregătesc să o înmormânteze cu mare fast. Bijuteriile cu care urma să fie îngropată tânăra mireasă trezesc interesul călăului din Galgenberg (sau Dealul Spânzurătorilor), o colină situată în apropierea orașului K., pe care se înălța o spânzurătoare de piatră. Neputând să scoată inelul de pe degetul moartei, meșterul-călău Palko îl taie, gest la care aceasta începe să urle de durere. Fiind vorba de un nou caz de moarte aparentă, Barbara se trezește la viață și își continuă existența ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Despre călău se spune că ar fi fost ucis de către ajutorul său, năluca lui bântuind locurile prin care a trăit. Cei care au văzut-o afirmau că avea la cap o lovitură urâtă de secure și cerea pedepsirea ucigașilor săi.
La un moment dat, în rândul auditoriului apar o serie de controverse privind condiția poveștilor de groază. Deși se declară un materialist convins, ce nu crede în superstiții, Pius Brânzeica recunoaște că ascultă întotdeauna cu mare plăcere asemenea istorii insolite. De aici afirmația: „Ce poate fi mai plăcut, mai ales pe o vreme atât de câinească ca asta, decât să stai la căldură, în fața unei mese îmbelșugate, așa cum sunt cele pe care ni le oferă de fiecare dată prietenul Faustin, și să asculți o istorie cu stafii care să-ți facă părul măciucă?” Personajul este contrazis de prozatorul Lazăr Săvoiu, care nu poate înțelege cum o persoană cultivată și inteligentă poate savura asemenea stupidități.
Capitolul al VI-lea se intitulează Cimitirul Montmartre. În mod paradoxal, secțiunea nu se deschide cu o nouă relatare, ci, pentru un timp, se continuă dezbaterile vizând povestirea anterioară. În ciuda neîncrederii manifestate de către unii dintre invitați, se insistă pe consemnarea mai multor cazuri de moarte aparentă, unele menționate chiar în revistele serioase de medicină. În felul acesta se face legătura cu următoarea relatare, cea spusă de către Colonel. Acesta redă povestea unei cunoscute soliste de muzică populară, care moare în mod neașteptat sub privirile neputincioase ale soțului ei, după ce a cântat toată noaptea la o nuntă. În ziua de după înmormântare, un gropar a pretins că a auzit niște strigăte înfundate venind dinspre mormântul cântăreței. După anunțarea autorităților, moarta a fost deshumată și „a fost găsită întoarsă cu fața în jos, cu obrajii vineți, aproape negri, cu ochii holbați și cu buzele mușcate de sânge”. Veridicitatea faptelor este dovedită chiar de către povestitor, care a asistat la deshumare. Colonelul recunoaște că nu a văzut niciodată un chip mai schimonosit de groază decât fața acelei femei. Asemenea povestiri crude și insolite, scrise parcă sub influența lui Villiers de l̕ Isle Adam, se găsesc în deplină concordanță cu atmosfera de afară.
Gheorghe GLODEANU
Material publicat în revista Nord Literar nr. 10 (257), octombrie 2024