Am avut privilegiul să ajung la Cernăuți imediat după schimbarea lumii în România. Împreună cu poeții Echim Vancea și Gheorghe Mihai Bârlea, am însoțit celebrul Ansamblu „Mara” al Casei de Cultură din Sighetu Marmației. Ajunși în orașul în care a învățat Mihai Eminescu, ne-am întâlnit cu scriitori pe care îi știam din scris, din revistele de la Chișinău, dar și din țară. Așa ne-am îmbrățișat cu Vasile Tărâțeanu, cu Ilie T. Zegrea, cu Ștefan Hostiuc, cu Mircea Lutic și cu mentorul lor, profesorul și poetul Vasile Levițchi. Recent, cărturarul Ștefan Hostiuc a publicat volume de poezie ale confraților lui, apărute la Editura Druk Art din Cernăuți, în condiții grafice solemne. Unele dintre ele au ajuns și la mine, grație prietenului Gheorghe Mihai Bârlea. Așa am citit cu emoția firească volumul Punctul Omega al lui Mircea Lutic (selecție, îngrijire, tabel cronologic și notă asupra ediției de Ștefan Hostiuc).
În călătoriile mele prin Bucovina de Nord, Mircea Lutic mi-a fost însoțitor și lămuritor de istorie recentă din acest spațiu românesc, acum înstrăinat. Încă de atunci mi-am dat seama că Mircea Lutic, ca nimeni altul dintre literații contemporani din Cernăuți, dă cuvântului o respirație sacră. De altfel, cartea la care mă refer este o antologie de poezie religioasă. Cine este autorul? Mircea Lutic, poet, traducător, eseist, născut în anul 1939 în comuna Iordănești, în nordul Bucovinei. Școala primară o face în comuna natală și Liceul Pedagogic la Cernăuți. Urmează cursurile Facultății de Istorie și Filologie a Universității de Stat din Chișinău. A fost învățător, profesor și director de studii. A fost redactor la publicații din Chișinău și din Cernăuți. Autor a zeci de cărți de poezie, de eseuri, traduceri. Laureat al Premiului „Mihai Eminescu” al Academiei Române, al Premiului Literar Internațional „Ivan Franko” (Kiev), de trei ori premiat al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova. S-a stins din viață în luna septembrie 2020.
În prefața antologiei, Ștefan Hostiuc ne dezvăluie universul liric al autorului printr-o întrebare: „Cine a mai crezut că poezia de inspirație creștină, dispărută odată cu ultimii poeți iconari din Cernăuți, va reveni cândva în vechea urbe bucovineană? Dar iată că terifianta beznă de mai bine de o jumătate de secol s-a destrămat și ceasul liricii creștine a sunat. În catedrala scrisului bucovinean a vibrat din nou, taboric și savaotic, Graalul de cleștar al ethosului românesc”. La cumpăna de milenii, poetul Mircea Lutic a relegat firul rupt al tradiției instituite de gruparea „Iconar”, fondată în Cernăuțiul interbelic de Mircea Streinul. Îngrijitorul ediției, autorul prefeței, sesizează că sensul creației în poezia religioasă a lui Mircea Lutic se conjugă cu sensul creației din teosofia lui Nicolae Berdiaev. Actul creator are virtuți salvatoare, nu numai estetice.
Mircea Lutic urmează drumul sugerat de marele filosof al religiilor: „Artiștii și poeții trebuie să redevină preoți și profeți, dar într-un sens diferit”. În dorința de a răspunde cu evlavie și dreaptă credință chemării Cerului, poetul își asumă misiunea de a transfigura dogma în poezie. Critica atentă și avizată îl apropie de raza lirică a lui Vasile Voiculescu, de rugăciunile din amurg ale lui Nichifor Crainic ori de strigătul cutremurător al lui Radu Gyr către Iisus, intrat în celulă să mângâie suferințe. Retorica bine vegheată a versului ține strâns, într-un cadru adecvat, labirintul imaginarului construit cu propriul talent. Am la îndemână câteva considerații critice despre poezia lui Mircea Lutic. Academicianul Mihai Cimpoi, cunoscutul eminescolog de la Chișinău, apreciază că „Mircea Lutic este un poet romantic al miracolelor ce aduc primenirea, care cultivă un manierism în cheie modernă, concretizat în strălucire verbală și în instrumentarea stăpânită a cursului versului”.
Lectura cărții mi-a întărit ideea că cele mai izbutite poeme sunt cele scrise la lumina de taină a candelei. Trăirea creștină se răsfrânge într-un cadru de rafinată și erudită expresie. Ștefan Hostiuc desprinde o altă latură a poeziei lui Mircea Lutic. El face parte din familia poeților artizani. Făurește poezia, nu o descoperă. Întâlnește grația prin exercițiu. Momentul haric nu trece fără să lase o urmă în munca artizanului. Regretatul nostru poet și prieten, academicianul Vasile Tărâțeanu, care m-a luminat cu prezența lui la Cernăuți și la Desești, apreciază că „poetul rămâne același om angajat istoric, același luptător pentru adevăr și dreptate. Tonul imnic inițial, de laudă și mărire a vremilor de glorie ale neamului poate fi identificat în câteva poeme antologice din creația sa. Sunt poeme povățuitoare, filosofice, religioase, care țin nestinsă flacăra conștiinței naționale”. Colega Maria Toacă, de la ziarul Zorile Bucovinei, o prezență activă în peisajul literar din Cernăuți, pe care am cunoscut-o la prima mea descălecare în Bucovina de Nord, scrie: „Indiferent ce ar filosofa cronicarii pe marginea noilor sale realizări editoriale, numele lui Mircea Lutic și-a cucerit de multă vreme locul bine înrădăcinat în pleiada literaților bucovineni, servind ca un semn al calității superioare. Poetul este un cavaler al unei culturi elitare a scrisului, care, cu lux de exigență, dăltuiește fraza, înnobilează metafora până la limitele desăvârșirii”. Am rămas plăcut impresionat de aprecierile critice ale confraților ucraineni despre poezia lui Mircea Lutic. Și nu sunt puține.
Am decupat părerea Oksanei Dovhan: „Și el însuși, și talentul său liric s-au zămislit și s-au dezvoltat în leagănul de lumină al Bucovinei. La izvoarele ei folclorice de mare profunzime, Mircea Lutic s-a adăpat literalmente chiar din fragedă pruncie, ascultând depănate de mama, ca un vrăjit «înșiră-te mărgărite», cântece, povești și legende. Creația populară orală i-a impulsionat imaginația creatoare și i-a dat putere să plăsmuiască valori artistice autentice”. Virtutea cea mai de preț care luminează ființa scriitorului Mircea Lutic și o alimentează continuu este credința în Dumnezeu și metafora vieții. Acestea îl întăresc în atașamentul față de creație. În chibzuință, în dreapta socoteală și în iubirea de aproapele, conchide Doina Bojescu.
Am preferat să fac portretul liric al acestui remarcabil creator apelând, îndeosebi, la părerile critice ale confraților din Bucovina de Nord, deoarece am fost impresionat de limpezimea ideilor, de echilibrul afirmațiilor și de maturitatea percepției creației lui Mircea Lutic. Deși este considerat de critici ca fiind o înaltă conștiință a spațiului nord bucovinean, aprecierile confraților au tonul temperat și argumentat al analizei. Convocând opiniile confraților bucovineni, putem să ne dăm seama de limpezimea limbii române folosite în acest spațiu înstrăinat. Da, este un miracol! Hrănită din crez, din văz și din artă, scrisă în tâlcuri rare, purtată prin zodiac, prin trudă intelectuală, limba română scrisă la Cernăuți este o pildă de devoțiune și de înălțare spirituală. Așa, discursul critic, după cum lesne se poate observa, are rigoare și plasticitate în conturarea ideilor.
Cronicarii contemporani au reușit să-l pună în icoana spiritului românesc pe scriitorul Mircea Lutic. Care s-a ridicat prin înțelepciune, prin angajarea scrisului său pe direcția misionară a păstrării nealterate a ființei neamului din care se trage, prin deschiderile spre alte orizonturi ale spiritualității, ale literaturii, ale umanității în general, prin bogate lecturi, din care se împărtășește în scris. Închei cu aprecierea Catincăi Agache: „Patriotică sau peisagistică, de dragoste sau filosofico-religioasă, lirica sa se săvârșește când în sonorități blânde, ce amintesc de foșnetul pădurilor bucovinene, când dramatice, traducând destinul frământat al acestor plaiuri. Este ceasul de tainică împărtășire cu Dumnezeu, întâlnirea cu minunile vieții”.
Da, pentru mine, poezia lui Mircea Lutic este o metaforă a vieții, cu toate reverberațiile ei. S-a spus că Mircea Lutic este scriitorul care a făcut pentru Bucovina cât a făcut Nicolae Dabija pentru Basarabia. Ne vom minuna astfel, și pe această cale, de migăloasa și dârza lor trudă, soldată cu salvarea de uitare a unor eminente personalități culturale și istorice ale românimii. Prin puterea și virtuțile limbii române. Poezia devine, în ultima instanță, o febrilă căutare de acces spre Punctul Omega, care înseamnă focalizarea demiurgică a cosmosului, se spune în prefață.
O pildă de arhitectură concisă a textului ne oferă chiar îngrijitorul ediției, cărturarul Ștefan Hostiuc: „Bun tehnician, Mircea Lutic are dexteritatea elaborării migăloase a versului, e foarte calculat în arta scrisului. Știe să asambleze piesele mecanismului poetic care, în final, vor alcătui dedalicul aparat aeronautic ce-i va permite să se ridice deasupra întortocheatului labirint al imaginarului, creat de el însuși. Or, prevăzut prin construcție pentru zboruri la înălțimi moderate, sofisticata construcție nu-i va permite ingeniosului său constructor să piloteze icaric, performând în arta navigării la mari înălțimi”.
Și eu am descoperit în această poezie o sursă de delectare intelectuală și de veritabilă trăire creștină.
Gheorghe PÂRJA
Material publicat în revista Nord Literar nr. 10 (257), octombrie 2024