Zorba grecul
De la mâinile mele noaptea e de lună
tot butonând ele pe la canale tv.
Umblă la păsări nocturne
mă trezesc și pe mine
iar eu mă dau la schimb pe câte-un film.
Ce uluire pe sufletul meu
revăzând prima întâlnire cu Zorba
brazdă întoarsă cu reavănul deasupra
eu parcă eram fiică-mea
(acum bunică la scufiţă roşie).
Şi ce spectacol năruirea materiei
cu ecoul râsului hohotitor cât casa
peste iminenţa eşecului
peste lovitura eşecului – un fleac!
Zorba este grecul nesupus repetiţiei
el îşi revelează opusul „eroului tragic”
(acum Sofocle se sufocă!).
Liber, liber să fie omul de cele cunoscute
de cruce în ruptură
de cauzalităţi, strănut în altar.
Zorba are păreri cu flori la pălărie
bucuria inimii lui-iubirea cu apetit –
pâinea şi sarea trupului
femeia cu sprâncene multe
realul mustăcios.
O, voi ocolişuri și slugi ale ocolișurilor
iată spectacolul condiţiei umane –
delir spiritual
în goliciunea râsului categoric
peste slendoarea materiei în cădere.
Dumnezeu dănţuieşte şi surâde pe munte
peste totalitatea materiei cu vârf
Zorba joacă şi râde pe vale
peste praful şi pulberea materiei.
Invazia lăcustei
Poeniţă – pastel – în rariştea pădurii
și noi parcă ne rătăcisem.
Tineri, livreşti, de povestită curiozitate
versuri în iarbă eram.
Văzduhul cobora și el pe scări de paing
aburindu-ne rămânerea.
Tu, boier al minții –
filosofai la firul ierbii
de rerum natura din singurătăți sinonime
și te lăsai narcisist în detalii
în umanioare
în Bifurcările lui Borges
în Fugile lui Bach.
Eu replicam degeaba cu inima
trupul meu cu picături sărate
așteptând gura ta să mă cheme
vino cu mine din Liban
dar tu, sugându-ţi cuvintele spirtoasele
de prin savoarea lui savoir
graseind fidel tel quel
ciudăţel şi femel
explicai timpul – călăreț fără cap.
Până ce brusc te-a bruiat o lăcustă:
sărise pe pantalonul tău raiat
de aici sărise pe guler
avea picioare lungi nibelungi
și zig-zagând în sus și-n jos verzui
pe trupul tău agitat înainte de întrebuințare.
Tu încercai să o scuturi cu mâinile
până ce ea se oprise cam pe la șliț
şi ce repede ai țipat
iar ea nibelunga a sărit pe mine.
Iar eu râdeam și râdeam
tu făcuseși pișu în pantaloni.
Ne-a fost rușine, Doamne, iartă-ne!
Suire în Dealul Viilor
În Dealul Viilor nu vine nimeni să moară.
Păsările coboară cerul
și mâinile şi încheieturile îndrăgostite
şoptesc ghiurghiuliu între ele.
Dar cititorul vrea amănuntul până în prăsele
vrea să vadă cum fac amor doi îndrăgostiți
parcă scăpați dintr-o mănăstire.
Ea se ridică de pe frunze, nu-i mai place
obiceiul obștesc dedesubt, dedesubt –
se ridică ea și merge cu trupul după ea.
Se ridică și el și merge după trupul
încă ameţit al ei.
Ea se reazemă de mesteacăn –
unul înalt şi drept ca lumânarea de cununie.
El suav o răstigneşte
şi împreunaţi androgin
se iubesc vertical
pe trunchi de mesteacăn regal.
Centaura
Calul era grozav de frumos.
Tânăr, arămiu, cu stea în frunte
Dar tot nu înţelegeam cum e posibil
O fată cu un cal să se sărute.
I-am urmărit ca un pom din aproape
Îi vedeam cum îşi vorbesc ami-cal
Iar la despărţire cum se sărută
Lung, sorbitor, visceral.
Ea luându-i capul între mâini
Îşi aburea gura cu gura lui
El, nechezând doar în şoptire
Pielea îi vălurea rotitor cărărui
Iar buzele alea mari lunguieţe
Tot mai mici se făceau şi alinte
Un fiord arzând tremurător
Pe gura ei la fel de fierbinte.
Nările lui se dilatau şi vibrau
Văzduhul când ea se desprindea
Ar fi putut s-o tragă-n el pe nări
Ca pe, din zboru-i, o rândunea.
Într-o zi am văzut calul plângând.
Îmi spuse grăjdarul, vor să te mărite –
Zicea calul şi lacrimile lui
Curgeau pe mâinile ei ameţite.
O să te iau cu mine oriunde voi fi
Zicea şi ea şiroindă mărgea
Pe gâtul lui, pe coamă, pe crupe
Şi calul tot mai plângea.
M-am apropiat de ei, nu mă vedeau
Iar gândurile lor intrau în mine gata:
Dacă m-aş face om, gândea calul
Dacă iepşoară aş fi, gândea fata –
Gândul ei necheza în trupul meu
Centaură de-aş fi, gândeam şi eu
Iar inima îmi galopa, sărea
Abia mă mai ţineam după ea.
Absalom
Sunt fericită, iartă-mă, Absalom necesar
Că tocmai eu sclava ta sunt regina acestui stejar.
Nu vorbi de moarte, ea e în vale sau în deal
Poate tu încă respiri, văd un abur de cal
Pe care eu l-aş întrupa din milă şi din cuvânt
De a fi legătură suavă între cer şi pământ.
Dar capul tău e mort şi se mişcă, se mişcă în slavă
Mai bine să rămână-n vânt, eu mă rotesc regină-sclavă.
Ai zice să nu te iubesc – aş zice să nu mă iubeşti
Mai bine să rămâi văzduh prin ploile cereşti.
Sunt egoistă şi nu suport aceste încă mistificări
Mă rog frumos de capul tău să nu alunece din zări.
Neokantiană
Deasupra:
cerul cu stele şi Cartea
văzduhuri de îngeri cu săbii
neanturi pe sub vrăbii
şi Dumnezeu când îşi mai cere
scuze peste belvedere
vremea când amar se strică.
Dedesupt:
morala cu legile
pline de microbi necesari şi fuduli
pentru orbi, ologi, milogi, creduli
sexul, banul, plictisul, glumele
absurdul de toate lumile
păcatele – o droaie
şi Dumnezeu dansând afară în ploaie.
Capodopera
A murit prietenul tău Enkidu
care ucise cu tine lei.
Nu a murit, se aude galeș Ghilgameș
tu cine ești?
Eu sunt autorul. O.K.
Psalm
Tatăl nostru carele ești în versuri
Rămâi aici și am să mă-mbăt
Şi-am să scriu cuantic
După chipul și asemănarea Ta
Măi, Tată, măi.
Ileana ROMAN
Material publicat în revista Nord Literar nr. 10 (257), octombrie 2024