Giuseppe BOVA
S-a născut în Reggio Calabria, pe întâi august 1946. Este licențiat în economie și comerț, consilier pentru cultură, administrație publică, servicii demografice și urbanism în cadrul municipalității din Reggio Calabria (1980-1989). A obținut Premiul pentru Cultură al Președinției Consiliului de Miniștri (1974). Volume publicate: Diamoci la mano (1968), Uomini sempre (1977), Dimensione uomo (1984), L’albero del Pane (1991), Così tenero, così fuggitivo (2003), Millennium coat (2003), La parola esclusa (2003), Ossigeno (2021), Testimonianze (2021), Politica e società (2021). Eseuri: Perpendicolarmente a vuoto (1982) – eseu critic despre poetul Lorenzo Calogero; Piano strategico per lo sviluppo della Città metropolitana di Reggio Calabria (2005). A fost tradus în engleză, spaniolă, română, albaneză. Publicațiile sale au fost recenzate de laureatul Premiului „Nobel” pentru Literatură Seamus Heaney și de alți exegeți: Walter Mauro, Corrado Calabrò, Dante Maffia, Nelo Risi, Claudio Marabini, Antonio Piromalli, Giuseppe Amoroso, Gilda Trisolini, Roberto Pazzi, Giuseppe Selvaggi, Saverio Strati, Dante Troisi, Luca Desiato. A câștigat numeroase premii literare în întreaga Italie, a scris mai multe studii/recenzii și a fost invitat la mai multe festivaluri și lecturi internaționale de poezie în Italia și în străinătate.
La această oră din noapte,
din toate nopțile,
iau creionul și hârtia
ca pe niște pitoane și ca pe un piolet
pentru a urca pe vârful meu
imposibil.
Uneori, un vânt impetuos mă înhață
iar eu nu mă apăr.
Dacă rănile ard
ca niște stigmate, le primesc cu bucurie
pentru că nimic nu pare terminat,
nimic nu este refractar.
Sunt viu și respir
în trupul unui cuvânt
care merge.
Azi sunt un punct în piața dilatată
Ce mai contează că ești viu sau mort
dacă singurătatea există
dacă noi suntem singurătatea.
Luna iese
de pe orbitele sale obișnuite
(fiecare o vede cu ochii
sufletului său),
de milioane de ori inegale,
pornind dintr-un colț al casei.
Singurătatea stinge fântânile
și dacă se roagă la un Dumnezeu îndepărtat
nicio voce nu-i răspunde.
Fără foc care să ardă
fără dragoste
nicio pagină nu trăiește
și nimic nu are greutate care să conteze
pentru a rămâne artă.
Dacă mă privești acum în transparență
îți poți aminti locurile familiare:
curbele străzilor
crucile luminate ale bisericilor
farurile care luminează statuile oamenilor falși.
De obicei e un du-te-vino de oameni, mereu aceiași,
ca în cutia muzicală a firmamentelor,
iar dacă ceva se stinge sau altceva se aprinde,
nu se mai observă acel tandru Pierrot
obosit de jocul singurătății cu luna.
Orașul e în ochii unui Monet al meu:
actorul nu sunt eu cel care mușcă din timp,
ci noaptea blândă care cade pe mare,
o magie a mișcărilor bruște
în timp ce omul este surprins privind
turnul turnurilor în care se va supune
orice altă poveste.
Se va termina, se va termina,
dar nu va câștiga acel manechin grosolan
luminat de flashuri pentru a striga:
ajunge
călătoria s-a terminat
roata care ne-a împins atât de sus
a coborât acum scara.
Încă puțin împreună.
O privire spre palmierul care-și flutură coada.
Un zâmbet la trăsnetul care și-a eliberat bagheta
pentru a rosti noul cuvântul ca un fulger.
Mâine voi fi pajiște,
iar tu nu m-ai distrus.
Mâine voi fi vânt
și acest parfum care vine din depărtare
atât de tandru,
atât de fugitiv
că nu l-am bănuit,
nu l-am știut.
Hrănirea începe
de la naștere.
Apoi afluenții
sunt cei care
umflă râurile
iar ochii se întorc în vârtejuri
gata să sfâșie trupurile la infinit.
Timpul nu se oprește,
nu se oprește niciodată.
El umflă corpul cu vorbe
dezechilibrează toți pașii de pe drum,
apoi explodează, ne copleșește,
și cercul lunii,
dintr-o dată, nu-l mai vezi.
***
Unul câte unul, cad noile versuri.
Cineva se oprește să se uite la mine,
surprins să mă vadă trăind și murind
ca și cum sufletul – uneori uluit –
s-ar întoarce cu privirea îmblânzită
pe care un instantaneu avrut să o păstreze.
Nu pentru că timpul mă așteaptă de atâta vreme
și că zăpada nu mai cade de pe înălțimi,
nu pentru că soarele nu-mi mai arde pielea
și că noaptea nu-mi mai întunecă întrebările.
Ci pentru că uneori mă distanțez
pentru a permite inimii să asculte,
pentru a prinde lumina în amurg
acolo unde steaua nu este întotdeauna atât de caldă,
acolo unde ziua nu este întotdeauna atât de clară.
Cineva a pus la cale distrugerea,
iar camerele s-au complăcut în conflicte.
Dar întotdeauna au fost hainele trupului meu,
care atârnau neînsuflețite,
balansându-se deasupra crengilor, fără viață.
***
Parantezele cerului se deschid
și noi anotimpuri se anunță,
cuvintele abia dacă sunt reținute,
ca și cum întrepătrunderea ar fi atât de puternică,
încât să genereze noi evenimente,
forța plecărilor rapide.
Niciodată nu am fost singur în cameră.
Afară timpul trece
ca și cum drumul ar fi foarte lung,
ca și cum dragostea ar fi mereu eternă.
Drama nu constă în ratarea cursei
fără să prinzi mașina la timp.
Drama este să ajungi la gară,
unde totul pune capăt aventurii
și inima nu răspunde când este vie.
Când vocile intense nu se fac auzite,
iar paranteza nu se mai deschide.
***
Este privirea Leonardo,
este privirea care străpunge pânzele,
care își ascute pensulele cu ochii,
care rupe arcul timpului
și se prăbușește ca un vultur
asupra inimii.
Este privirea care absoarbe granițele,
care deschide larg viziunile,
cuvintele mute,
apele sufletului
și își lansează provocarea către paradisuri.
Rătăcește uraganul nopții
care macină orele.
Somnul pictează
cu mâna sa invizibilă,
dilată străpungerile vechi
și zorii reapar din adâncuri
cu bolta unui cer care se lărgește.
Necuprinsul întrebării apare:
unde, unde se ascunde Dumnezeu?
Giuseppe BOVA
Prezentare și traducere: Mariana și Valeriu Stancu
Material publicat în revista Nord Literar nr. 10 (257), octombrie 2024