Păsări flămânde
Mai știi, atunci, când aripi ne-au crescut
Și am zburat cu ele pân’ la stele,
De l-am putut pe Dumnezeu atinge
Iar El ne-a presărat argint pe ele?
Și cum ne-am preschimbat în oameni-păsări
Ținând inele de logodnă-n cioc
Și cum, cântând pe-un ram din pomul vieții,
Pe deget ni le-am pus în cerc de foc?
Apoi aripa ta mi-a fost aripă
Iar ochiul meu ți-a fost lumină ție,
Și ne-am fost hrană gurilor flămânde
Și nesecat izvor de apă vie!
Flămânde gurile, flămândă-aripa
De înalte ceruri și de ram, de noi,
Cât mai privim cu-același ochi o lume
Cu-aceeași aripă zbura-vom în doi!
Salcie plângătoare
Mereu, dar niciodată îndeajuns,
Încearcă salcia plângătoare
Să-și schimbe cursul ramurilor moi
Dinspre pământ către înaltul soare!
Supuse, dulci și blânde, curg mlădii
Chemate-nspre pământ de-un tainic cânt,
În neclintire sub arșița grea
Sau răsfirate lung când bate-un vânt.
O, cum ar vrea să-i cadă ploi din cer
Pe ochi de muguri care crapă-a viu
Și cum ar vrea să-i fie mângâiați
În dimineți de soarele zglobiu!
Cum și-ar dori ca brațe de văzduh
La piept s-o strângă semănând fiori
Și-apoi culcând-o-n patul lui de-azur
Să-i lase-n trup semințele de sori!
Dar cât și-ar vrea ea crengile spre-nalt
Și-n ele lacrima să n-o mai strângă,
Mereu, din dat, vor crește-nspre pământ
Iar ea nu va-nceta să plângă…
Vara zeului de foc
Alergând prin templul zeului de foc
În voal de flăcări cu limbi străvezii,
Iar stârnește vara marelui stăpân
Aprige dorințe, mii de fantezii.
Din unghere-ascunse, zeul nevăzut,
Sfâșiind voaluri, dezgolind flămând,
În patimi de astru cu buze-văpăi
Mușcă nudul verii cu ochii arzând.
Sedusă, ea-și lasă tremurând ușor,
Frageda făptură să-i ardă-n dorinți,
Frământat e trupu-i și pătruns de foc
Și-n unire-s rug de plăceri fierbinți.
În vârtej de flăcări ard întrepătrunși
Rai și iad deodată strânse-n ghem de foc,
Pe coloane-n templu flori de jar răsar
Și-nfloresc sălbatic într-un magic joc.
Carolina BALDEA
Material publicat în revista Nord Literar nr. 10 (257), octombrie 2024