Totul începe cu o boare
Totul începe cu o boare;
bați la ușă ușor-ușor…
Ești întrebat: cine e?
Cine să fie? Eu, răspunzi.
Eu, eu, murmuri repede,
tot mai repede. Și ușa,
straniu, închisă rămâne.
Parcă adie a sfârșit.
Nu înțelegi ce se întâmplă
în acea tăcere de antracit.
Te retragi și simți cum cineva,
iarăși, vorbește încetișor
înlăuntrul tău. Cerul e tot
mai aproape. Ridici mâna
și se mută din loc un nor,
apoi altul, și altul, și altul…
Noaptea se ridică din aburii
lacului; de unde vine și
încotro se îndreaptă? Și,
iarăși, Doamne, o boare…
Aceeași boare; o recunoști
de tot retras înlăuntru;
învins, lași mâinile
de-a lungul trupului;
tristețile ți le sorb fântânile.
Vraja din lucruri
În legea ce vorbește în mine,
vraja din lucruri, oho, brusc,
s-a topit; și-n aburul îndoielii
mi-e-nvăluită privirea căpruie.
Licornii uimiți ai serii își mână
oștirea spre calmele, dulcile
culmi, unde prinde ființă totul.
E-atâta liniște, încât aud cum
mă-mpung în umerii ascuțiți
copilăroase duhuri cu botul;
botul lor umed și crud, de miel
rătăcit ce-și caută cu sufletul
la gură limanul – muma:
cum marea-și caută norii,
apele-i smulg din mal spuma
și tiparul care viața redă.
Iarba vorbește printre molizi,
iezi și patimi. Răsăritul se ridică
din mâl și nuferi spre Dumnezeu,
când trec prin el anii, cocorii…
Mărimuri pe Muntele Tabor
Divine iezere se aud clipocind
pe muntele locuit de vulturi,
călugări, buburuze, licorni și tot
ce urcă la cer. Ca din senin, un copil
întreabă: „De unde atâta soare?”.
Totul e-nvăluit în acoperământul
tău sfânt, o, lumină năucitoare!
Bucură-te, Marie, miroase a
dimineață și mir! Bucură-te,
se face seară; asfințitul culege
cântec de heruvimi și greieri.
Aici totul e binecuvântare și dar;
se tace și se vorbește din liniște,
belșug, împlinire, simplitate și har.
Chiparoși și lumini se-ntorc spre
cea mai frumoasă dintre femei –
pământ între ape, gheizer în pustiu,
glorie a luminii, din lumină adusă față
în față cu Fiul tău prea iubit – bucurie
și capăt al lumii, în boarea-i copleșitor
de vie: o, sfânto între sfinți, Marie!
Aceeași ușă
Vântul – lumini și patimi,
și ani, și istorii destramă…
Bați târziu la aceeași ușă,
parcă definitiv pierdut.
Cântecul de greierușă
se aude cum urcă,
tot urcă prin brazi,
licorni, priviri. Cine e?
ești întrebat stins.
Ceva nedefinit vine
spre tine parcă. Cineva
cântă stins, suspină
altcineva. Tu te auzi
spunând în gând
într-o tăcere deplină
sau aievea, nu mai știi,
când ușa se deschide,
brusc, ca și cum cerurile
toate s-au deschis spre
același – limpede – paradis
dinlăuntrul tău, unde
părea că nu mai e
nimeni, chiar nimeni;
și ceva urcă, tot urcă
din fântâni și ape,
din lut, amfore și alte
forme, din ce în ce mai vii,
din tristeți și fântâni,
licorni, albatroși, rouă,
tăcere, tornade, stihii.
O, noapte!
O, noapte, încotro, încotro?
Răsăritul e dus pe umeri
de cineva… O fi un înger?
Să fie mai mulți? Umbrele
văzute în treacăt, fără pricină,
respirând arar, le numeri
și vezi cât cuprinde inima
din ce în ce mai ușoară
până simți cum tot ce atingi
începe să renască prin tine,
venind dinspre aceeași vară,
cu care nu ai găsit ce să faci
și de care te-ai ascuns, ai
fugit. Poate, ai murit de mult.
Și acum te pierzi, te regăsești din
nou în lucrurile de care fugeai
și în copilărie, când murmurai
stins cântecele de neînțeles…
Ce să faci cu ele? Cu tine
și cu răsăritul ce să faci?
te întrebi, ca și când ai trăi
într-un straniu de tot eres.
În matricea vieții
Mamei, Liubovi
Cât de adânc dormi, o, Doamne,
Mamă, de patru săptămâni, aproape.
De-atunci am brăzdat țara noastră
în lung și în lat; îngeri cu bronz în priviri
au vegheat, zi de zi, întreaga cetate.
Noapte de noapte te-am legănat în gând
și-n rugăciune până ți-au apărut bujori
în obraji. Mă gândesc la felul în care,
Doamne, legeni mesteceni și vulturi
în zbor, inorogi și lăstuni de-atâtea ori
până se face zi, până liniște și lumină
se face… așa cum e de trei zile încoace
de când dai semne discrete că revii
aici, printre noi, din somnul acela
straniu, cu vise contradictorii, târzii,
din care – de-acolo unde ești – ajung
la noi frânturi, pe care să le citim
încercăm, când o chemi pe sora ta
de aici, Maria, apoi pe sora ta de dincolo,
Dora… Iar noi, alături, liniștiți să fim
ne propunem, să veghem, vânând clipa
în care ne vei chema pe noi și ne vei
recunoaște; te vei aduna iute din ape
de sare, din minerale și miracolul de a
te regăsi în matricea vieții, aproape…
Din volumul în pregătire Tornada de grație
Aura CHRISTI
PARODIE
Lucian PERȚA
Vraja din cuvinte
(după poezia Vraja din lucruri)
În ziua de astăzi cuvintele,
la cele scrise, oho, mă refer,
au topite în ele toate învățămintele
adunate de pe pământ și din cer.
Câteva au fost ademenite și adunate
de poeți în cărțile ademenirii*,
grădini austere de frumos orice carte
cuprindea în folosul omenirii.
Numai că unii oameni cu ochii devoratori
și le-au dorit doar pentru ei cu totul.
Nu ne atingeți, strigau cuvintele, ori
altfel vă veți pierde sufletul.
Și așa, împotriva celor cu ochi răi,
doar printr-o ceremonie a orbirii
s-a putut să fie duși pe alte căi,
spre binele și-n logica firii.
Acum cuvintele sunt din nou
ultimul zid de construit spre Poezie
și vraja lor le este dată cadou
poeților și romancierilor, adică și mie!
*Cuvintele scrise cu italic reprezintă sau fac referire la titluri de volume ale autorului.
Material publicat în revista Nord Literar nr. 10 (257), octombrie 2024