Dacă prima secțiune a volumului e socotită de autor doar „o introducere în materia de tratat, adică înlăturarea prejudecăților, dezbaterea – polemică, oarecum – a unor viziuni consacrate, și punerea la punct a metodei, abordarea” (p. 134), partea a doua, conținând ultimele patru capitole, reprezintă „descinderea”, „punerea degetului pe rană”. O pervertire a spiritualului în epică. Obsesia dobândirii înțelepciunii, căutarea – niciodată încheiată – a miezului existenței, iar, în cazul de față, și a Greciei „spre care pornise(m) sunt mulți ani de atunci” (p. 135), trezesc acum, în mintea cărturarului aflat efectiv pe tărâmul Eladei, tot mai multe incertitudini, determinându-l să conștientizeze distanța uriașă dintre livresc și real, dintre spirit și ochi: „mă gândesc cu disperare de nu cumva totul a fost doar o cursă a cuvintelor, a cărților, a acestui netrebnic snobism, ce îți stinge orice odihnă, mânându-te mereu mai departe înspre o himeră a adevărului, ori a frumuseții veșnice, dar sunt ele două lucruri diferite?, când în fapt totul nu-i decât un smârc al iluziilor în care odată cu trecerea anilor te scufunzi tot mai acoperit iremediabil de cantitatea erudiției, deoarece chiar informația aceea spre adunarea căreia te-ai străduit te împiedică să vezi ceea ce există în adevăr” (p. 135).
Este o distanță pe care V. o intuiește, dar își lasă soțul să învețe prin exercițiu propriu: „Voise, poate, să-mi arate nebunia acestei nediferențiate strădanii de a confrunta mereu lumea cărților cu aceste tocite resturi răspândite în lungul și în latul lumii. Ceea ce între cei patru pereți ai cămăruței din București era atât de bogat, de vast – chiar, și îndeosebi atât de real, de adevărat – lumea Greciei antice, și apoi încăpățânarea mea că toate acestea pot fi mai apoi confruntate în geografia concretă a locurilor care au supraviețuit. Bine, dar cu ce preț?! Puteam, oare, juca totul pe această singură carte, ne puteam ordona exclusiv în funcție de acest parametru, înghesuind întreg universul nostru între pereții, metalici pentru că așa de rigizi, ai unei singure obsesii? Universul nostru – zic, pentru că prin forța lucrurilor o antrenam și pe V., o implicam în această goană a urmăririi dintre un livresc ce se dovedea tot mai palid și mai de neatins, și pe de altă parte o realitate pe care mereu trebuia să o ajustezi cu mult pathos, cu multă erudiție minoră – pentru a o apropia de imaginea ei ideală cuprinsă în cărți” (p. 208).
El realizează că toate convingerile cu care plecase din România, pre-judecățile etc. le poartă cu sine, iar acum așteaptă ca acestea să capete trup. Numai că ceea ce vede conturbă planurile, se situează mai degrabă între contingent și carte. E între-văzut, reflectat de oglinzi diferite, semn că el însuși e privit, la rândul său, deci că este și ceea ce văd alții din el: „și noi rezemați în sulița ideii o contemplăm (e vorba despre lucrarea Atena îndoliată – n.n., D.M.), alcătuind noi înșine o imagine pe care o privește sprijinit în sulița unui gând un zeu care la rândul lui este privit etc., etc. La nesfârșit dumnezeire și artă și viață contemplându-se reciproc ca într-un joc de oglinzi ce își comunică una celeilalte substanța, numai noi intruziind între ele cu ambiția de a ne interpune de parcă am fi o insectă prinsă între cristalele unui chihlimbar” (p. 125).
Uneori, așa cum învățase de la Descartes (a cărui operă o cunoaște în intimitate, traducând și o parte din corespondența sa), închide ochii, ca să vadă mai bine, dinăuntru: „Cât despre altar, e o lespede scundă și, privind-o atent, o iluzie – desigur, mi se pare că zăresc pe ea urmele fumului jertfelor de altădată; închid apoi ochii și mă concentrez autosugestionân-du-mă să simt în nări mirosul de carne de țap sfârâind pe jăratic, dar numai mirosuri vegetale mai bântuie prin Epidaur și piatra – pe care se scurgea sângele închegându-se treptat în stranii figuri – acum e rece, rece” (p. 224). Soarele Sudului îl orbește, îl îmbie să se reîntoarcă înspre umbră, în cavernă (musai de citit paginile despre mitul peșterii, despre numire și – via Wittgenstein – despre limitele acesteia, ale limbajului în genere), în inconștientul unde germinează ideile și unde să se caute pe sine însuși. În atari situații, îl bate celălalt gând: dar dacă periodic se cuvine să ședem în cumpănă la întâlnirea cu realul pentru a-l vedea cu adevărat? De-acolo adică, din miezul ființei noastre. Și iar: cu toată teama apăsării bibliotecii și a pre-judecăților acumulate în timp, ar fi văzut la fel de profund dacă acestea i-ar fi lipsit?
Autorul nu uită, pe de altă parte, că, în pofida amprentei decisive asupra destinului său spiritual, tâlcul cărților nu se desăvârșește decât dacă ațâță discursul interior și trăirea pe viu a adevărurilor. E tocmai exercițiul spiritual de care vorbeam mai sus. Pe care îl împlinește Ion Papuc în călătoria sa și la care ne îndeamnă pe noi înșine. Este o modalitate aceasta de a regândi operele din Antichitate (și scrierile filozofice, și lucrările de artă), de a ni le asuma nu atât discursiv, cât ca metodă de întoarcere la sine, la esență. Este, deopotrivă, o lecție de redeprindere a actului lecturii, de conștientizare a rostului călătoriei (mult dincolo de sensul ei spațial) în devoalarea adevărului existenței. Chiar dacă nu vom găsi decât rareori soluția la interogațiile ce ne macină. Sursele și speculațiile gândului nu ne vindecă (iar aici e adus în sprijin un stih din Briza marină a lui Mallarmé: „La chair est triste, hélas! et j’ai lu tous les livres”), însă ne pot înlesni acomodarea la destin. Exersându-le, trăim mai intens, învățăm să prețuim în deplinătatea ei clipa.
E semnificativ felul în care întâmpină V. călătoria în Grecia. Nevoia ei de soare capătă altfel de întrupări. Stând pe pietrele de la Epidaur, se îmbăiază fericită în razele de martie, ascultând „deloc curioasă” ceea ce îi citește soțul de prin ghiduri și „așteptând să-i pătrundă lumina și zumzetele văzduhului până în cutele cele mai ascunse ale ființei” (p. 211). „Îmi venea să cred – va nota mai târziu eroul, după ce vor ajunge la București – că, adormindu-și puterile lucidității, își ridica în compensație treze instinctele vitale să capteze din întreaga ambianță puteri care parcă zburau nevăzute într-o devălmășie ce ar fi vrut să spună că își caută pe cineva care să le ia în stăpânire” (idem).
În altă parte, sosind prea devreme la Epidaur și nelăsându-se ispitiți de tarabele comercianților din apropierea așezămintelor arheologice, V. își întinde cu naturalețe o pătură pe iarba de lângă mașină și „se sorește recuperându-și energiile, făcându-și chiar o rezervă pentru lungile drumuri care ne așteaptă” (p. 177). Este modul în care înțelege să participe la propunerea de existență a momentului, de care profită cu tot ce o alcătuiește: „îmi venea să cred că pentru ea marele eveniment al zilei era soarele cu lumina lui caldă, fierbinte chiar, și vântul sonorizând nespus prin adâncurile văzduhului, – or tocmai ea se deșteptă brusc din letargie la vederea amfiteatrului și fremătând toată îl privea cu ochii măriți în orbite, îi da târcoale, îi mângâia marmorele, se așeza într-un loc și într-altul. Și avea dreptate să fie atât de încântată deoarece nu că era măreț, ci era însăși perfecțiunea” (p. 228).
Găsim evidențiate pe parcursul cărții și alte particularități ce deosebesc – și, deopotrivă, completează – perspectiva existențială a celor doi soți: de la gesturile cele mai mărunte, cotidiene (dacă el tergiversează orice lucru „până dincolo de marginile răbdării și ale firii”, așteptând un miracol care să-l „arunce în faptă” ori ca lucrul să se realizeze de la sine, V. este „binecuvântată cu darul faptei, abia încolțește în mintea ei un plan, ori și numai schița unui gest, și ea trece ca hipnotizată la înfăptuire” – p. 15-16; el bea cafeaua „cu toată voluptatea”, ea „nu are răbdare și o dă peste cap, ca pe un șpriț” – p. 20; el își descoperă cu greutate ritmul de lucru, întocmește planuri pe care nu le socotește întotdeauna demne de a fi duse la capăt, în timp ce V. „se apropie atât de intim de munca ei, și-o ia în posesie atât de strâns și de definitiv, încât într-un avânt, ca o singură respirație, face cu ea o unică ființă cu direcția căreia, ca linia de miez a unui câmp magnetic, direcționează întreaga lume din jur, care i se adună în preajmă, simte nevoia de a se implica și ea” – p. 158) la situațiile de impas, pe care le depășește încrezătoare și puternică: dezamorsează cu abilitate o parcare neregulamentară în Atena, „lăsând agentul de circulație captiv neputinței lui în fața farmecului feminin” (p. 152); conduce în siguranță automobilul spre vârful Larisa, pe un drum cât se poate de primejdios, accesibil doar anumitor mijloace de transport (p. 209), iar la întoarcerea acasă, pe lapoviță și ninsoare, cu parbrizul sfărâmat, se inițiază împreună cu soțul ei în cel de pe urmă exercițiu spiritual al călătoriei, exercițiul morții (p. 268-270).
Nu lipsesc elementele de portret fizic (cu „frumusețea ei statuară”, cu „formele împlinite, deplin simetrice”, aceasta uimește „până la orbire” participanții la un vernisaj: „parcă ar fi vrut să o atingă pe V. cu degetele, cu mâinile – pentru a fi mai convinși de faptul că ea există aievea, că nu-i numai o iluzie a acelei seri feerice” – p. 165) ori trimiterile la preocupările artistice ale Valentinei Boștină. Ea „și-a ales – notează autorul la p. 270 – să poarte în viață pe umerii ei o muncă de ocnaș: să sfarme piatră, să rupă așchii din blocuri de marmoră pentru a scoate în lumină noi vieți ce dormeau din veșnicie acolo”.
Despre sculptură vorbesc, în cele din urmă, și exercițiile spirituale din acest volum al lui Ion Papuc. Despre statuia care șade în așteptare în blocul nostru de marmură, gata să fie cioplită, sfâșiată, netezită. De fiecare dintre noi depinde cât ne pricepem sau cât ne dorim să-i cizelăm imperfecțiunile, să înlăturăm ceea ce prisosește ca fiind impur, egoist. De prețul pe care suntem capabili a-l plăti pentru a o scoate la lumină în toată splendoarea sa. Cu tot ce se află mai bun în noi înșine. Alege-vom Elada?
Delia MUNTEAN
Material publicat în revista Nord Literar nr. 10 (257), octombrie 2024