Fericit în Efes
Po
ate chiar am văzut Efesul și am uitat
Poate minunile lui răsăritene mi-or fi vrăjit ochii
Eu, cel avid de orașe fabuloase, de ținuturi
cu femei încinse de soare
întinse precum șerpoaicele pe ruine lucioase
Poate am fost poate n-am fost
pe unde unii au fost fericiți și au exultat
cum rar se întâmplă
iar alții au murit nefericiți și în chinuri
Am dus poverile și fastul vieților noastre pe umeri
și nu am cârtit
după cât de indolent știu că sunt
și după cât entuziasm mai am pentru lucruri futile
aș fi fost probabil rob în cetate
doar piele și os un biet om încovoiat de sărăcie și spaime
nevrednic să ridice ochii la curtezanele palatelor
dacă nu voi fi fost eu călătorul din vis în Efes
cineva din mine a fost
pentru că de undeva de pe niște țărmuri
de undeva de pe întinderi înghițite de ceață
nedeslușite vaiere îmi încovoaie sufletul
iar fastul și fericirea acelora
mă poartă prin nori deasupra cetăților
O poveste
„fiindcă sunt pe pământ
ființe omenești care trec fără trudă
dintr-o lume în alta. pe nori.
umblă pe spinările lor și într-o clipită se ivesc
din întuneric în lumină
și de pe un munte pe altul
ei grijă nu au de ziua de mâine
iar viitorul e pentru ei doar o punte
peste un râu oarecare…”
Eu mă uitam nedumerit la acel semen al meu
parcă venit de niciunde
și o impietate-mi păreau scornelile sale.
Căci astfel de lucruri fabuloase
nu ar fi fost în stare să le săvârșească
nici măcar poetul burnar
când era viu
și ajungea totdeauna acasă
prin niște găuri de vierme
pe care le depista cu ușurință
în universul nostru îngust ca o scorbură
unde-și crește puii pasărea morții…
Casa cu cariatide
Toți iluștrii care-au trecut pe-aici
s-au dus
Și Hans, notarul, și Wilhelm, armurierul,
și Bartolomeu, episcopul,
și Weber, și Schulz – care au făcut poștalioane
și calești pentru duci.
Toți cei care au mai slujit cu ceva împărăția
– mai mari sau mai mici – s-au dus.
Și Janos, cel care făcea hamuri, și Peter – vizitiul,
și Miklos, vânzătorul de lumânări,
și Bertha, frumoasa orașului.
Au rămas doar bârnele unse și pietrele zidurilor
și – îndesate într-o firidă – înscrisuri de pe vremuri bolnave
cu șiruri de nume și datorii în monezile timpului
cioburi de oale odihnite-n unghere de sobe
ținând de decor
mirosul de casă veche trecută prin fumul asediilor
și, într-un colț, infinit răbdător
legănat de pânza neagră de cenușă și praf –
păianjenul ghebos, urmașul acelui soi de țesători de
pânze lugubre
care se vor fi legănat deasupra judelui orașului
sau îi vor fi urmărit umbra lui Gombos
cel neînduplecat, cu haine bătute cu ținte,
făcute la Viana, mai marele străjerilor
care-i hâșâia pe români de la porți.
Plecarea din cetate
(Se dedică poeților Ion Burnar si Daniel Hoblea)
Pe la sfârșitul veacului trecut,
ani mulți „ab urbe condita”,
la marginea imperiului,
în cetate, la Porolissum,
s-a pierdut în noapte poetul Burnar
Ascunși după un hățiș de pahare
verzi și amare,
noi l-am văzut când a luat azimutul
și glonț s-a-ndreptat către ușă
și am zâmbit, și am cârtit
că cine știe unde-o să ajungă
și cine știe ce himeră
o să-l poarte pe aripi până departe
și ne vom face vinovați cu toții
de trădare de frate.
Și l-am lăsat să deschidă ușa
și să se reverse-n afară
aplecat pe sub zidurile garnizoanei
târându-și sandalele și zdrăngănindu-i-se scutul
De astfel de-ntâmplări are nevoie istoria
ca să ne-ncețoșeze memoria,
Că nici acum nu se știe prea bine
pe unde-a ieșit din cetate
și de ce nu l-au zărit străjerii
când își trăgea cu-nverșunare trupul după sine,
cum își trag luntrașii bărcile la mal
și de ce nici acum nu s-a mai întors să-și ia toga
uitată-n bodegă
și nici papirusul din care ne citise ceva
despre barbarii de dincolo de ziduri
din ținutul care se vedea din turnuri, în depărtare
Poem cu minuni
Te văd trecând pe stradă
cu rochia ta cea nouă
cu transparențe-n valuri
și-ncrețituri măiastre
și te întreb de-i voie
să o ridic un pic
cu pleoapele-amândouă
ca prima mea minune
în timpul vieții noastre
Un gând de vară
Trec umbrele-nserării peste ape
și mânji sug ugere de iepe
venite să se-adape…
pe-atât ești de departe
pe cât ești de aproape
când tremuri ca și plopul
la mine, aici, sub pleoape
Un om şi el, undeva
Am trăit toată viaţa într-un mic orăşel de munte
la marginea unei păduri de brad înspre culme
m-am tot plimbat în sus şi în jos
am hoinărit până departe spre vârfuri
am umblat fără teamă prin pădurile din preajmă
până târziu la căderea nopţii,
am iubit, am citit
o, cât de mult am citit în felul meu tainic
uneori chiar am mai scris câte ceva
mi-am notat gândurile am descris ploile
şi furtunile
de la fereastra mea, iernile lungi
care mă înnebuneau de plăcere
focul pâlpâind în noapte
când mă frământau atâtea şi-atâtea
Cum stau departe de centrul oraşului
până ajung „să trăiţi, domʼ profesor”
elevi de demult, femei pe care le-am iubit
şi la care încă mă gândesc în unele nopţi
când mi-e frig şi tremur de frică
Am locuit toată viaţa aici, departe de insulele
la care am visat, departe de
metropolele luminoase în care
mi-ar fi plăcut şi în care aş fi dorit
să trăiesc în tinereţe
de pe fotoliu văd crestele munţilor
marele platou, vârfurile
de multe ori mă sperie liniştea asta
groasă ca muşchiul de fag
spartă de vânt şi de clipocitul apei din vale
unde mă văd uneori un fir de iarbă
pe malurile ei abrupte.
Totul mi se pare straniu, străin şi nedrept
stau şi mă uit în gol şi timpul
îmi ticăie-n urechi ca un ceas de gară:
Aceasta să fi fost viaţa? Atât?…
Nicolae SCHEIANU
PARODIE
Lucian PERȚA
O poveste
Există de când pământul în Uniune
poeți care au intrat fără trudă,
împinși, așa cum se spune,
de un frate, părinte sau o rudă,
și care trăiesc apoi liniștiți
pe spinările noastre, ale celor care nu am cerut
pentru ziua de mâine decât
haine groase și cărți de citit*.
Eu mă uitam la ei și îi întrebam pe semenii mei, atât
din conducere, cât și din Reprezentanță,
ce lucruri fabuloase au scris,
ce poeme miraculoase, de așa importanță,
încât li s-a admis
intrarea aici, unde până și
parodistul Lucian Perța, care se strecura
cu ușurință în orice vers care era sau ar fi putut fi,
a intrat în a doua tinerețe abia.
Dar nu mai întreb nimic, fiindcă într-o zi
mi s-a spus: asta este o altă poveste…
*Cuvintele scrise cu italic reprezintă sau fac referire la titluri de volume ale autorului
Lucian PERȚA
Material publicat în revista Nord Literar nr. 9 (256), septembrie 2024