duminică
Vedem: e ploaia, în sfârşit,
de toamnă –
dar n-a ţinut. A umezit asfalturi.
Acum, de nu aş pune-o doamnă
în rimă!
Se pune singură (oftaturi)!
Mi-e mintea un ouţ de bibilică
și, precum el, reţine mainimicul
și alte mii de fleacuri ce se-aplică
ca timbrele pe plicul
cu o adresă scrisă peste tot
și ştearsă apoi c-un aspru deget
să văd care e să nu mai pot
nici cu, nici fără preget
Opun acestei mìzere petreceri
iluzia cu ploi mai aprige şi mai adânci
Sub ele, lanuri-lanuri să le seceri
căzând în hăul lor pe brânci
Şi să te rogi
Să vină să le pască inorogi.
târgul de carte de la sfârşitul lumii
Nimic n-a spus prezentatorul
despre capodoperele înconjurătoare
când marile movile de polen din flori de tei
se-nfierbântau sub cortul imens
Trece de la una la alta și în(tre) timp
Trec și eu pe ascuns dintr-o celulă în alta
S-a întunecat mintea mea cu cele lumești
și gata! Se trage prelata
ogradă
și turturele uguind în Asia Mare
acum
și acum o mie de ani
și capacele canalelor municipale
pocnind când trec peste ele
mașinile pompierilor suverani
peste scrum
și Europa-i aici peste drum
sentimentul bunei futilităţi
E cel pe care-l dobândesc
când ajung la destinaţie cu pachetul de zahăr
cu pachetul de ulei, cu cel de făină
când Domnul Shiva îmi înmânează o mare halcă
de viţel tăiat
săptămâna trecută
congelată şi ţinută (halca) în frigiderul din şură
când tatăl vine cu maşina după fi’sa aici pe pod
și când brusc e clar: nu se califică nimeni
certificatul de distrugere
Am o mână uriașă de sticlă
Trec printre consumatori și ascult glasuri
de consumatori
Doamne, de consumatori
Astăzi e o zi de joi, Doamne, de joi
departe de văile răcoroase ale raiului
dar foarte aproape de nori
Prin mână, Doamne, prin mâna uriașă de sticlă
se văd toate plăcuțele de distrugere pe care le adun
De fapt, nu mai fac lucrare de slugă
Doamne, de slugă a Ta
Iată ce fac:
Pun în pungă tot ce a rămas, lichidul de frână al
frunzei de fag, peste el, Doamne, cățelul de pripas
et caetera
Ascund totul într-o fisură din Zid
dar se vede totul, Doamne, din mintea Ta
ca dintr-un elicopter folosit cândva
în Giro d’Italia
Atâta doar, bătute de vântul cu ugere
părul, sângele, oasele
și-n mâna uriașă de sticlă, Doamne,
certificatul de distrugere
există undeva şi o lume cuminte
Coborând prin păduri
cu picioare vineţii –
singur şi neînspăimântat
odată am ajuns acasă
Ca să pot re’nvia
a trebuit să uit focuri de tabără
improvizaţiile muzicale
viitoarele căi şi căinţe
Există undeva şi o lume cuminte
dar eu nu sunt iubitul ei
chiar şi cel mai îndrăzneţ menestrel
cu cytera pe jumătate golită de cântece
îndeamnă la somn
Picioarele mele – le-am spălat cu grijă
cuvintele rămase le-am pus deoparte
şi toată munca asta veselă
e o incinerare
în aceeaşi zi cu înmormântarea
Ioan Moldovan
Material publicat în revista Nord Literar nr. 9 (256), septembrie 2024