1975
Mă aflu cu Ultima vacanţă într-un impas iremediabil. N-am mai reuşit s-o reiau şi mă aflam din nou pe punctul de a renunţa, când Nico mi-a dat o idee excelentă care mi se pare salvatoare. Nu-mi rămâne decât s-o pun în aplicare, căci totul a reînviat, deocamdată în imaginaţie. Dar pentru asta trebuie să iau totul de la capăt, în caiet nou, reţinând doar foarte puţin din planurile iniţiale (nici măcar numele personajelor) şi nimic din ceea ce am scris până acum. Să vedem ce va ieşi de data asta, doar dacă nu s-o ivi iar ceva care să mă împiedice să-mi văd de treabă.
*
Corneliu Baba, într-un interviu tv – citez din memorie: „Dacă am vreun merit în succesul de azi al foştilor mei elevi, el nu e decât acela de a fi păşit pe vârfuri în jurul lor.”
*
Henry David Thoreau, eseist şi om de ştiinţă american (1818-1862): „Omul pe care-l întâlnesc este rareori mai instructiv decât tăcerea pe care o întrerupe.”
*
Ieri, 15 decembrie, am avut o zi groaznică, în care am atins cel mai de jos nivel al dezolării. Am simţit că, pur şi simplu, nu mai pot. Întors acasă după cozile matinale, m-am aşezat la birou şi deodată m-a copleşit sentimentul epuizării, ca un fel de fântână în care aluneci fără să te poţi apuca de ceva. Carnea era teribil de tristă şi de înspăimântată – helás! – şi copleşită de conştiinţa falsă, dar amară, că toate cărţile au fost citite. Totul a durat vreo oră, o oră jumate, după care m-am ridicat încet şi greu, ca dintr-un nămol care suge, şi, cu un efort suprem, care a fost al spaimei şi al disperării, m-am cramponat de caietul neînceput al Ultimei vacanţe. Mai mult ca să-mi dovedesc că încă pot. Şi, într-adevăr, am putut, am început cartea din nou, e drept că numai trei pagini, totuşi însă, pagini.
*
Mircea Bâtcă mă roagă să-i scriu câteva rânduri pentru catalogul expoziţiei de caricaturi pe care urmează s-o deschidă. Pentru a mă pune în temă, citesc câte ceva în prealabil şi cu ocazia asta găsesc următoarea opinie pe care o reţin aici, putându-mi fi de folos întru apărarea viziunii din Nemuritorul albastru… într-o eventuală discuţie polemică. Ea îi aparţine lui Marcel Brion, în Arta fantastică: „Neliniştea seculară a omului, hăituit de spaimă şi de frică, a proiectat imaginile anxietăţii sale, încercând poate să se elibereze astfel de ele şi chiar, în anumite cazuri, să le exorcizeze. În aceste reprezentări, grotescul se găseşte adeseori alături de cumplit din aceeaşi raţiune care determina Evul Mediu să-l ridiculizeze pe Diavol şi să-l trateze, în fabliaux-uri, ca pe un nătărău pe care ţăranii îl trag lesne pe sfoară”.
*
Citesc istoria artelor a lui Gombrich, unde găsesc următoarea informaţie: „Pericle era un om lipsit de prejudecăţi. După spusele autorilor vechi, el îi trata pe artiştii vremii ca pe nişte egali”. Pericle m-a interesat de mult, mai exact, epoca lui Pericle, în care apogeul artei greceşti e contemporan cu democraţia ateniană, ergo: arta nu poate evolua decât în libertate. Dar abia sumara aserţiune din cartea lui Gombrich a provocat scânteia din care mi-a venit o idee formidabilă: să scriu o carte a lui Pericle. Nu neapărat viaţa lui, aşa cum nici Nemuritorul… nu e viaţa lui Toma, ci cartea lui Toma. Ar fi aici nişte posibilităţi inestimabile, atât pentru mesaj, cât şi pentru frumosul artistic: un şef de stat fără prejudecăţi, care-i socoteşte pe artişti nişte egali, care a adus statul pe culmile gloriei prin democraţie şi arte, care a fost contemporan cu mari personalităţi la fel de lipsite de prejudecăţi, printre care Fidias şi arhitectul Ictinos… Să mai adaug nivelul gândirii greceşti care îmi permite orice abstractizare şi generalizare şi totodată deplina libertate a folosirii limbajului contemporan, chiar neologistic. Să mai adaug ambianţa mediteraneană, marea, munţii, chiparoşii, culoarea. Ar fi ceva extraordinar, numai în documentare câte delicii, ca să nu mai vorbesc de scrisul ca atare, când vezi cum toată această lume renaşte datorită ţie, în viziunea ta proprie, devenind o lume a ta. Am din Nemuritorul… experienţa şi gustul acestui gen de voluptate atât de înrobitoare, încât începe să aducă a viciu. Sunt entuziasmat la modul naiv, copilăresc, m-aş apuca în clipa asta chiar. Ce bucurie să descoperi în momente de depresie că te mai poţi entuziasma cu atâta impetuozitate! Dar voi ajunge vreodată să scriu cartea asta? Deocamdată totul e dar un chiot victorios…
*
Adrian Marino: „Toate victoriile estetice sunt şi victorii morale, ale rezistenţei şi speranţei.”
*
După trei, patru zile, entuziasmul pentru cartea lui Pericle s-a moderat sensibil. O privesc acum ca pe o utopie benignă şi agreabilă. Şi cu nostalgie, fireşte, ca pe o hartă a unor pământuri pe care ştii că n-ai să le vezi niciodată.
*
Zile bilanţiere cu o discretă alură festivă. Pentru noi se încheie un an sinistru: boala Lizucăi şi spaima aceea mare, vara ratată, agonia şi moartea Ginei, întârzierea predării cărţii, dificultăţile în urnirea Ultimei vacanţe şi acum, la urmă, dificultăţile financiare pe care le prevedeam exact acum un an. Culmea e că am de primit lichidarea de la Facla şi avansul de la „Eminescu”, iar noi aşteptăm şi tragem mâţa de coadă. Am oroare să telefonez, să întreb cine se ocupă de fişa mea, să-mi cer banii…
Dar să vedem ce mi-am propus pentru anul care se sfârşeşte. Nimic decât să închei Nemuritorul… L-am încheiat. Greu şi târziu şi din cauza asta va apărea abia prin ianuarie, dar, oricum, e o carte terminată. Atât mi-am propus, atât am făcut. Fiindcă Ultima vacanţă încă n-o pot considera începută.
Şi acum, planul pe ʼ76: să termin până în iunie Ultima vacanţă – adică s-o predau; să încep documentarea pentru romanul Unirii în aşa fel încât în ianuarie ʼ77 să pot începe scrisul efectiv. În afară de documentarea asta, alt plan de lectură nu-mi mai fac. Ajunge atât. Dar ar fi bine să adopt şi eu filozofia lui Marcel Petrişor, care şi-a însuşit-o la rândul lui de la moş Valer Fugătă, care i-a fost profesor de religie la liceul din Brad: „Nu-ţi fă planuri pentru un an, când greu destul e să duci povara unei zile”. Şi totuşi, am nevoie de o perspectivă. Fără ea simt că mă sufoc. A te limita mereu şi mereu la orizontul unei singure zile mi se pare o filozofie de cârtiţă.
*
În urma şedinţei pe tema „Epopeii Naţionale”, care s-a ţinut în 22 la Timişoara, sunt din nou ispitit să abandonez Ultima vacanţă şi să mă dedic romanului Unirii pentru că mă tem că nu-mi va ajunge timpul. Îmi mai acord totuşi un ultim termen de două săptămâni. Dacă până în 15 ianuarie cartea ar fi urnită şi aş lucra la ea din plin, ar mai exista o şansă de a o preda până în iunie.
*
La Timişoara, şedinţă stupidă. Vorbesc veleitarii, ca să se bage în seamă. Cei ce ar putea într-adevăr să spună ceva tac. Poveste veche, de altfel, nu ştiu de ce mă mai indignez. Am tăcut şi eu.
*
Ieri (29), o jumătate de zi pierdută cu Plenara Comitetului Judeţean de Cultură. Altă stupizenie. Un fluviu lent, amorf, de vorbe care se scurg vreme de trei ore fără pauză. Oamenii au nevoie de ritualuri. Nu mai frecventează biserica şi au introdus ritualul în şedinţe. Ele încep invariabil cu anumite momente şi sfârşesc cu altele, în esenţă aceleaşi de fiecare dată. Există chiar şi un moment final care ar corespunde binecuvântărilor ieşirii. Până şi „materialele” care se prezintă trebuie să urmeze anumite canoane, o compoziţie sui generis, un soi de formule fixe care intervin periodic. Şi apoi terminologia consacrată a acestor şedinţe, vocabularul uzat, tocit până la imposibilitatea de a mai comunica ceva, stereotipiile, pleonasmele, agramatismele, idioţiile. O formulă preferată a preşedintelui C.J. de Cultură (!) este, de pildă, „a-şi aduce aportul”. Tot aici am auzit ieri pentru prima dată (şi tot de la el) savuroasa zicere „localităţi cu un grad de religiozitate mai ridicat”.
Şedinţa s-a ţinut la Hunedoara şi, la plecare, niciunul dintre culturnici sau dintre „ceilalţi tovarăşi” care reprezintă „organele” nu se gândeşte să te întrebe măcar de formă dacă ai cu ce să te întorci sau o iei iar la autobuz. Noroc cu amiabilul Vladimir Pop, director al Centrului de Librării, care m-a luat în maşina lui, altfel pierdeam încă vreun ceas cu întorsul. Ridicole necazuri, meschine ofuri!
*
Unul dintre cele mai suave spectacole: Lizuca mâncând o banană.
*
Citit Note zilnice (1927-1940) de Camil Petrescu. Se conturează mai ferm portretul omului pe care-l cunoşteam sub semnul prezumţiei din lecturile de până acum. Orgolios, irascibil, susceptibil, complexat. Jurnalul unui refulat. Numai necazuri, numai umilinţe. Perfect justificată întrebarea pe care şi-o pune Mircea Zaciu în Prefaţă: „Absenţa mărturisirii unei mari afecţiuni, a unei prietenii, a unui dor, a unei dragoste mistuitoare, înseamnă ea pudoare a confesiunii sau infirmitatea secretă a lui Fred Vasilescu?” Într-adevăr, nicio zare senină în aceste pagini, niciun ecou al impresiei pe care i-o fi lăsat-o Parisul, al primului contact cu Teatrul Naţional în calitate de director, al atâtor alte evenimente pe care le-a trăit sau le-a fost martor. Poate că nu avea adevărata vocaţie a jurnalului. Prea introspect, ajungea probabil la inhibiţii. O reflecţie a sa ar veni în sprijinul acestei ipoteze: „Poate numai un primitiv care încearcă doar rudimente de viaţă spirituală să poată spune ceea ce simte şi ceea ce gândeşte despre împrejurări într-o zi, doar pe câteva pagini. Altfel, fiecare zi ar necesita volumul ei”. Este şi asta o exagerare de o violenţă tipică delicaţilor despre care tot el observă cu exactitate: „Cu adevărat violenţi nu sunt decât cei care de obicei sunt delicaţi şi nu sunt delicaţi decât cei care pot fi violenţi! Restul sunt leşinaţi şi grosolani. Şi s-ar putea corija prin asta un întreg sistem estetic!” Portretul se întregeşte apoi cu o dimensiune nouă şi surprinzătoare pentru imaginea oficializată cu care eram obişnuiţi: fantezismul naiv! Omul credea sincer că e în posesia invenţiei paraşutei-balonaş şi avea convingerea fermă că, dacă ar avea audienţă, ar putea schimba nu numai soarta ţării, ci cursul războiului.
*
Memoriile lui Zaharia Stancu m-au lăsat cu dezamăgirea de a nu mai fi adus nimic nou peste ceea ce cunoşteam din Luceafărul. Confesiunile şi interviurile care completează volumul repetă lucruri cunoscute şi nu depăşesc limitele convenţionalului. Emoţionantă acea însemnare de la sfârşitul cărţii, una dintre ultimele sale însemnări: singurătate şi blândă tristeţe, parcă ar fi simţit că se află în pragul marii treceri. Asta îmi aminteşte de singura dată când l-am văzut, în ʼ72. Eram într-una din pauzele Conferinţei Naţionale, în holul sălii mici a Palatului şi stăteam de vorbă cu nu ştiu cine. Deodată cineva – în orice caz, cineva pe care nu-l cunoşteam – mi-a atras atenţia atingându-mi uşor braţul. M-am întors şi în faţa mea stătea el, înalt, tăcut şi trist, cu mâna întinsă. Mi s-a părut imens, o statură copleşitoare. Avea o mână blândă, uscată, caldă. M-a privit din înălţimea lui câteva clipe intens, ca şi cum s-ar fi străduit să-şi amintească dacă mă cunoscuse cândva. O privire îndepărtată şi melancolică. Fără un cuvânt, a plecat apoi mai departe, târându-şi discret piciorul bolnav şi dând mâna la fel de tăcut cu toţi cei pe lângă care trecea. Era ca o mare statuie coborâtă de pe soclu, purtându-şi tăcerea ca pe o trenă. În urma lui, discuţiile se reluau cu sfială, aproape în şoaptă, ca după trecerea unui duh întrupat.
Radu CIOBANU
Material publicat în revista Nord Literar nr. 9 (256), septembrie 2024