Aflat la cea de-a treia ediție, volumul Călătorie în Grecia (Editura Ninis, Strâmtura, 2024), al lui Ion Papuc, împlinește aparițiile anterioare (1982, Editura Cartea Românească, respectiv 2003, Editura Aritmos) cu un grupaj de fotografii având-o ca protagonistă pe sculptorița Valentina Boștină (1940-1994), fosta soție a autorului, căreia îi este și dedicată cartea.
Scrierea are ca punct de pornire un episod real din viața cuplului – călătoria (pentru V., de studii și documentare; pentru narator, de autentificare a „Greciei din inima mea”) întreprinsă în martie 1978 –, dar se dovedește mai mult decât un jurnal care să evoce oameni, locuri, trăiri. Pentru Ion Papuc nicio evaziune în alte spații geografice – fie că ascunde „fugă de sine, când tu ești spaimă, ori ucigător plictis sau angoasă fără salvare”, fie că presupune „adaos”, „înaintare în cunoaștere”, „negare a ceea ce ai fost” – nu este la fel de „bărbătească” precum călătoria-misiune, aceea care te așază în primejdie spre a-ți pune la încercare puterea vocației și elanul zidirii. Asupra acestei din urmă dimensiuni zăbovește autorul, metamorfozând astfel descinderea pe pământul grecilor în exercițiu spiritual. Mai mult decât atât, apelând la modelul dialogurilor și al comentariilor filozofice din Antichitate, mobilizează în întreprindere și cititorul, care poate deveni treptat, din simplu spectator la aventură, actant în exercițiul propus. Fiindcă, în cazul de față, acceptarea de bunăvoie a convenției presupune și asumare a transformării de sine.
Reținem însuși cuvântul cu care se deschide cel dintâi capitol (intitulat „Lumea ca reminiscență”): verbul a vedea. El constituie nucleul în jurul căruia gravitează discursul. Privirea – cu ipostazele, funcțiile și limitele sale – va însoți de altfel întregul demers, volumul țintind să facă vizibil ceea ce nu se vede. Este o privire care se autointeroghează, care se îndoiește de ceea ce descoperă în afară și pe care Grecia, deși nu-i oferă de fiecare dată răspunsuri (sau răspunsurile așteptate/dorite), o stimulează, o ajută să se gândească pe sine. Îl îmbie implicit pe purtătorul ei să mediteze asupra sinelui, câteodată chiar și împotriva sa, căci tot ce vine din exterior, tot ce înregistrează ochiul de carne întâlnește, în mod inconștient sau provocat, discursul lăuntric al unui ins ce și-a „întârziat” viața prin labirintul bibliotecii, posesor deci al anumitor experiențe existențiale și livrești. Îl îndeamnă să descindă în inima proprie. „Pentru că vezi – ne previne Ion Papuc în cuvântul însoțitor al cărții – ceea ce dinainte se află așezat în ființa ta. Surprizele sunt imposibile sau decelabile până aproape de amănunt, odată ce ți-ai intuit logica secretă după care funcționează mașinăria complexă a sufletului și a gândului ce te alcătuiesc. Iarăși – și cu deosebire în acest sens – călătoria este anamnezis, aducere aminte a lumii ce stă adânc scufundată în tine. Iar priveliștile din jur sunt numai semnale ce declanșează ridicarea la suprafața apelor minții a luminilor ce te definesc” (p.12).
Firul epic capătă, prin urmare, un rol secund, fiind eclipsat de un hățiș de paranteze, de ocoluri și deturnări exploatate abil de către autor prin tehnici de se-ducție (în sensul etimologic al termenului), de persuasiune sau de provocare a imaginației. Toate acestea, cu precădere când par a se abate prea mult de la subiectul enunțat în titlu (întoarcerile la realul imediat efectuându-se prin mărci precum: „Călătoream, deci, spre Grecia” – p. 104; „așa ne apăreau pământurile Macedoniei în timp ce în minte aveam toată problematica de mai sus” – p. 82; „Călătoream spre Grecia, și nu atât spre cea contingentă, geografică și actuală, ci îndeosebi spre cea zidită definitiv în ideal, călătoream spre ea ca spre răspunsul unor […] întrebări” – p. 47), pot inhiba receptorul comod, împăcat cu „superficia înșelătoare a lumii” (p. 9). Sunt tot atâtea sugestii de reflecție pe marginea confruntărilor ce însoțesc geneza unei opinii/a unei atitudini, sugestii risipite pe un traseu anume, de parcurs – așa cum spuneam – în complicitate cu cititorul.
Lectura însăși se convertește în exercițiu spiritual, solicitând (datorită complexității informațiilor și din cauza lentorii discursive – pe urmele scrierilor de căpătâi ale umanității, unde „în locul unei naturale captatio benevolentiae autorii pun parcă piedici eventualului lector, așezând la începutul lucrărilor posace pasagii care îl îndepărtează pe neinițiat ca și pe cel lipsit de răbdarea care este apanaj al unei dotări mai deosebite” – p. 85) nu doar efort și stăruință, ci mai ales eliberare de vechi habitudini și de grijile cotidiene, precum și indispensabile reveniri asupra textului. E un drum trăit împreună cu autorul cărții, presărat cu întrebări vitale pentru instanța narativă, însă de care nu suntem nici noi străini („dar nu în întuneric și în subteranul condamnat, combinate acestea cu umedul – au loc încolțirile?” – p. 46; „Trebuie să acceptăm, oare, opinia că aici avem de-a face cu o condamnare a simțurilor, condamnare ce ar prescrie o interdicție a privirii, a curiozității – mai exact, înspre acele cotloane ale firii unde însăși ființa prinde contur, iarăși și iarăși, salvându-se din moarte? […] Stigmatizează, oare, simțurile până într-atât încât să împingă ființa în neant?” – p. 47). E un itinerar care catalizează cunoașterea și autocunoașterea, lucrând implicit asupra noastră, pregătindu-ne pentru un alt mod de a vedea lumea – „pentru a pricepe […] mai bine” – și mai ales de a ne trăi în preajma ei.
Notează călătorul: „căci așa am hotărât: să nu ne grăbim”, iar puțin mai încolo: „începându-ne călătoria, am intrat și în alt sistem al comensurabilității” (p. 19). Depășirea duratei și învingerea a ceea ce ne vulnerabilizează, a ceea ce stânjenește viețuirea autentică vor călăuzi în bună parte acest parcurs geografic și spiritual, molipsind deopotrivă cititorul dispus a se lăsa înduplecat de pactul scriiturii. Au efect cathartic paginile în care sunt descrise reacțiile protagoniștilor la vederea unor lucrări arhitecturale sau sculpturale din Antichitate („aici nu trăiam, sau nu în primul rând trăiam, căci mă anulasem oarecum ca biologie, fiind aproape […] numai înțelegere, vedere spre a cunoaște” – p. 118; „printre coloanele Propileelor, mă strecor șovăielnic, profanator”, „e o pustietate măreață, înfricoșătoare oarecum, în nesfârșirea aparentă a căreia – insul […] își realizează deriziunea” – p. 119; „Cutremurat până în vecinătatea lacrimei, privesc de jur împrejur și apoi mă scufund, luând exemplul lui V., în mine însumi, având brusc sentimentul scurtimii vieții ce ni s-a dat, al efemerității ei” – p. 229), iar fragmentele ce mărturisesc despre conștiința cosmică (dacă împrumutăm o sintagmă agreată de Pierre Hadot), despre apartenența noastră la un tot ce ne depășește puterea de înțelegere evidențiază nu doar fragilitatea ființei umane (supunerea necondiționată la forțele și la ciclurile universului), ci îndeosebi superbia ei, posibilitatea de a-și transforma fărâma de timp în prilej de înminunare în fața fiecărei clipe, de viețuire a ei cu gravitate, aproape cu religiozitate.
E semnificativă, între altele, scena în care Valentina (sau V., cum apare în text), ieșind din apele unui golf unde înotase (în apropierea drumului dintre Cap Sunion și Atena), își invită soțul la un altfel de exercițiu spiritual, acela de reînvățare/de redescoperire a dragostei, cu rezonanțe în metamorfoza sinelui: „îmi păru o necunoscută venită spre mine înot de pe insula mică din depărtare, abia numai o stâncă, – ne-am privit în ochi și între noi se aprinse, nouă, o altă iubire, pe potriva dezmărginitului orizont mediteraneean. Ființa noastră năștea din chiar resorturile intime ale acelor clipe, și am fi întârziat mult în ineditul acelor momente, amânând să ne îmbrăcăm în propria-ne identitate, cea definitivă, – dar a trebuit să ne recunoaștem și să pornim la drum” (p. 174).
Este, iată, singura opțiune ce stă în puterea ființei: să ofere ea însăși surplus de viață fiecărui moment prin dezmărginirea sinelui, prin căutarea și cultivarea cu încăpățânare a ceea ce are bun și neîntinat în afunzimile sale (pe frontonul de la Epidaur stă scris: „Cel care intră să fie curat, de-o curățenie pe care o conferă numai sacralitatea cugetului” – p. 211) și prin construcții ale spiritului. Sunt dimensiuni care împlinesc și se împlinesc laolaltă. Acesta credem că este și mesajul volumului de față. Or, ca cititori, suntem necesarmente implicați în decriptarea lui, căci fiecare fapt de viață, de simțire ori de gândire evocat de scriitor se repercutează în adâncimile noastre, cerând o stare anume, iscând un comportament. Un discurs lăuntric ce se poate dovedi stimulativ, transformator. Iată exercițiul spiritual pe care ni-l sugerează, cu fiece capitol al cărții și valorificând expunerea indirectă, iubitoare de ocolișuri și de perspective inedite, Ion Papuc.
Nu avem de-a face cu adevăruri noi. Nu ele constituie preocuparea de căpătâi a autorului. Sunt adevăruri dintotdeauna, însă ale căror ecouri și semnificații au rămas vii. Ajunge – experimentându-le pe cont propriu – doar să le permitem să ne vină în întâmpinare. Să ne reînvețe. Parcurgând volumul, privind din exterior aventura elenă din martie 1978, observăm străduința sa de a evidenția caracterul formativ al lucrărilor filozofice din Antichitatea greacă și mai ales dificultatea exploatării lor ca ghid de comportament și de gândire pentru zilele noastre. Găsim numeroase pagini în care acesta se raportează aproape cu religiozitate la scrierile vechi, biblioteca influențându-i relația cu tot ceea ce vede în călătoria sa, dând însă substanță visatei experiențe, care se dorea una de excepție, prin ceea ce știa deja („și din toate acestea eu să nu văd nimic, să nu fiu în stare să văd, căci în toată complexitatea fără margini a naturii citeam doar versurile poeților. Amară infirmitate, tristă alterare a contactului cu lumea – să ți se refuze nemedierea, să nu ai acces la marea care te împrejmuiește, ci să gâfâi strivit sub metaforele altuia” – p. 185). Împiedicându-l astfel să fie viu, să-și locuiască clipa cu intensitate, nu să-i dea sens prin ceea ce acumulase pe cale livrescă (presocraticii, de pildă, fuseseră parcurși „sistematic și insistent”, „fără a omite un șir, un cuvânt ori o virgulă” – p. 84).
Dintr-un atare unghi, remarcăm faptul că, uneori, protagonistului îi este greu să vadă. Mai degrabă își amintește, căci știe dinainte („Călătoria se transformă în identificare de locuri înghețate definitiv în aura ideii” – p. 29). Recunoaște. Autentifică. Și o vreme e încântat (căci are impresia, după cum notează la p. 247, că „opera sfidează viața umilind-o parcă printr-un plus de fior”), se lasă absorbit de „zboruri de fină erudiție”, întocmește hărți, realizează excursuri comparatiste și – ca intelectual „complexat” de Grecia veche – e convins că totul a fost definitiv dezvăluit („n-aș putea să adaug nimic interesant celor spuse de atâția care prin secole ori chiar milenii m-au precedat pe aceste itinerarii de inițiere” – p. 158), că Elada rămâne „încremenită în veșnicie prin exemplaritatea ei spirituală” (p. 46) și că e „țara ce nu ne va trăda nicicând” (p. 45).
În ritualul identificării cu orice preț, al travestirii și al judecării a ceea ce scanează ochiul, eroul din Călătorie în Grecia – putem afirma – vede cu mintea. Gestul lui vizual e ocol „miezos” prin cultură și prin ceea ce s-a petrecut în vremi apuse: în mituri, de pildă, caută germeni ai civilizațiilor de mai târziu; de la sentimentul milei, considerat viciu în scrierile lui Aristotel, ajunge la intransigența cu care se cuvin selectate valorile: „radical” și „definitiv”, „încât nicio tranzacție să nu mai fie cu putință” (p. 61); sculptura greacă e înfățișată în devenire, cu particularitățile fiecărei etape; se vorbește despre ființă (care, la greci, însemna deopotrivă lucruri, viețuitoare, abstracțiuni), despre lege, politică, libertate, despre democrația la Atena, despre raporturile grecilor cu românii, despre condiția de oaspete, despre geneza unor specii literare, despre couroși, despre arhitectura corpului, despre medicul-filozof, despre boală ca dezechilibru și ca luptă, despre moralitate ca măsură și ca dimensiune esențială a ethosului elen, despre iubire ca inițiere în cunoaștere; rețin atenția și paginile despre Alexandru cel Mare, discipol al lui Aristotel, care lua în expedițiile sale o mulțime de învățați, își respecta adversarii și, în pofida statutului de cotropitor, era obsedat să fie vrednic înaintea grecilor, să-și merite „buna faimă”. Ș.a.m.d.
Actul vederii se dovedește la el proiecție. Hermeneutică. Generează îndoială, suferință, senzația că a venit prea târziu, că lumea de acum îl respinge. Nu mai e Grecia dinăuntrul lui. Aceea reflectată de privirea cărților.
Delia MUNTEAN
Material publicat în revista Nord Literar nr. 9 (256), septembrie 2024