Lumina lunii
Unde am ajuns?
Un cer negru și o pădure și mai neagră
Mă afund tot mai mult și ieșirea se ascunde
Totul arată la fel în întuneric…
Într-un ultim ceas fără speranță
Simt o muzică andante de undeva, de departe
Și o sclipire îmi apare pentru prima dată în ochi
Sunetul îmi crește în inimă
Și îmi pare că mă apropii
Șirul infinit de note dulci de pian mă cheamă
Mă hipnotizează încet,
Mă conduce la ușa unui conac uitat de vreme
Și cu un scârțâit prelung
Intru în lumea asta stranie
Mă așez lângă fereastră,
Luna îmi întinde un fir de lumină
Printre toate crengile răsfirate ale copacilor
Și baricadele de lemn de pe ziduri.
Scot un bilețel mototolit
Și îmi las stiloul să danseze nestingherit
Lăsând în urmă tot mai multe rânduri…
Acum în mintea mea
Mai rămâne doar ea
Scriu din inerție, căci nu pot să mă gândesc
Decât la momentul în care am întâlnit-o
Pentru prima oară,
La momentul din care am început să o evoc
În fiecare seară,Când luna nu-mi mai era singura lumină,
Ci ochii ei îmi arătau tot ce puteam căuta
Și simțeam o liniște ce-mi era străină
Fără să știu că avea să-mi devină pereche cândva
Mă biciuie
Amintirea ultimei zile.
Înainte să o văd… teribil, nu aș povesti,
Dar nu rezist și încep să strâng stiloul în mâna stângă
Și scriu tot mai apăsat,
Poate am rupt și foaia, nu îmi amintesc exact
Mă năruie și mă înspăimântă
Să știu că nu aveam pe nimeni alături
Și că toată ziua nu am făcut decât să bântui,
Cu o urmă de inimă și o firimitură de iubire
În umbra unei stânci de gheață argintie
Ce aștepta să fie topită… ce nebunie
Lipsa ei mă aruncă într-o prăpastie adâncă
Și fiecare accent din melodie
Îmi săgeta inima deja tremurândă
Deodată, m-am simțit străin de tot ce am scris
Și uitate am vrut să fac urmele unui trecut stins
Am făcut bucăți foaia mototolind-o în palmă,
Iar pianul a tăcut…
Cu pas domol se unduia în bătaia lunii
O siluetă ce păstra taina nopții
Poate că istoria e făcută să se repete…
Dar nu îmi mai păsa, eram din nou acasă
Cu tine, iubito,
Chiar dacă năpădit de dor,
Poate doar mi-am închipuit-o.
Prințul
Un tărâm îndepărtat
Într-un vechi paradis uitat,
Un castel cu ziduri de piatră
Astfel încât oricine să creadă
Că aici nu există
Nici teamă,
Nici resentimente pe listă
Și că totul trece ușor
Ca apa prin albii,
Ca fluturii în zbor,
Fără distrageri,
Fără ajutor
Și fără glasuri ce-ar șopti
„Mi-e dor…”
Dar în profunzimea lor
Zidurile adăpostesc atât de multe
Colțuri întunecate
Și ferestre ferecate,
Dar și un prinț căruia
Toate locurile astea nu îi mai sunt străine
…Veșnic îngânate de suspine,
Păstrând parcă prea puțin
Din strălucirea pe care măcar
O aveau în vremurile bune,
Când nu erau doar
Niște ruine.
Acum doar mai bântuie el ca o fantomă
Fără scop, fără busolă
Și invocă întruna
Ochii ce îi așezau coroana
Pe naivul său creștet
Și acel simplu zâmbet
Care îi vindeca îndată rana,
Sângele-i odinioară albastru
Acum i-a înghețat
Când rememorează resemnat
…E prințul care nu va mai deveni niciodată rege
Și e condamnat să privească în liniște
Cum fără ea
Se năruie
Tărâmul din inima sa.
Vlad Cristian CROITORU
(17 ani, București)
Material publicat în revista Nord Literar nr. 7-8 (254-255), iulie-august 2024