S-a născut la Lisabona și a trăit în Angola până la vârsta de unsprezece ani. A studiat Filozofia la Universidade Nueva din Lisabona și și-a susținut doctoratul în filozofie contemporană, dedicat filozofului Walter Benjamin. A predat la Universitatea IADE, iar în prezent este profesor. Cercetătoare la Institutul de Filozofie al Universității din Lisabona, este, de asemenea, colaboratoare la Institutul de Studii Iudaice al Universității Sorbona IV. A publicat cinci cărți de ficțiune, cinci cărți de poezie și cinci cărți de eseuri.
Premii: Premiul „Glória de Sant’Anna” pentru volumul de poezie Do Ínfimo; Marele Premiu al PEN Club pentru eseul Walter Benjamin: Melancolie și revoluție. Volumul de eseuri Cosmopolitismo e Rêverie a fost nominalizat pentru PNL (Planul Național de Lectură).
În 2022 a publicat volumul de poezie Escopro e Luz, iar o antologie a poeziei sale este în curs de apariție. Este membru al Consiliului de administrație al PEN Clubului portughez și al APCL (Asociația Portugheză a Criticilor Literari).
Sosire la Valencia
Am pus picioarele pe pământul Valenciei și am plâns
ca un copil,
Poate că am mai privit încă o dată cerul,
în timp ce lacrimile îmi ardeau pielea.
Iată-mă aici, omul negru cu carnea ulcerată,
aici este rana
care a rămas dintr-un om,
o fiară bolnavă, scufundată
în rămășițele memoriei sale.
Am pus picioarele pe pământul Valenciei și am plâns
ca un copil,
lăsând în urmă morții mei,
în urmă, limba mea
și visele mele,
iubita mea, pe moarte,
sub loviturile călăilor ei.
Tulcea
Tulcea, care acum se scufundă
în brațele nopții, lasă în urma ei
murmurul calm al apelor
și legănarea blândă a vapoarelor,
într-un rămas-bun de la vară.
Am lăsat noaptea să invadeze chipurile
și întunericul să înghită vocile
care cântă o nostalgie fără nume.
Voi adormi în acest loc,
unde o voce de demult
mă trezește,
Voi adormi și, puțin câte puțin,
misterul timpului va dezvălui
formele oculte ale nopții,
într-o scurtă șoaptă a infinitului.
În curând, păsările vor cânta în port,
așteptându-te
alunecând rapide prin zori,
făcând ziua strălucitoare.
Poate că miracolul chiar este aici
Poate că miracolul este cu adevărat aici
Poate că nu, până la urmă.
Poate că e în aripa
care alunecă pe firul apei
sau în felul în care tu vezi albastrul înflorind
sau poate este chiar
acest „nu contează”
atunci când lumina izbucnește în tine
sau pe pagină
Sau poate e privirea ta,
tânjind să plutească
Poate că acolo se află rădăcina ta
care este rădăcina nimicului
poate că ăsta e miracolul
tău, de a vrea pur și simplu să înoți
și să te lași purtat
ca vântul atât de blând al verii
gestul tău
de a vrea să te lași dus
în mod secret,
un fel de nebunie care se revarsă
și plecând, plecând.
Iar apoi vine poemul
Iar apoi vine poemul
făcându-și loc printre fisurile
realității, printre ochiurile viselor.
Un om reține cuvintele
vântului care trece
el vrea să le aducă în poem
dar ele se pierd în oglinzi.
Din fragmentele de cuvinte
se formează corpul poemului
întreg și inaugural
ca un animal
care tocmai vine pe lume.
În depărtare, lumina se stinge
În depărtare, lumina se stinge
dar noaptea se ridică
ca o felină
care-și înfige în noi
ghearele frumuseții.
Totul a rămas în urmă
lăsând beția
să ne învăluie
și să ne întâmpine
ca pe o lume nouă.
Voci care vin din copilărie
Voci care vin din copilărie
transformate în muzică pentru singurătate
ca soarele care strălucește pe ape
ele stârnesc presimțiri
care vin odată cu vântul.
Să nu poți uita
mareea înaltă, norii și albastrul
care au aprins după-amiaza
să nu poți uita
toate aceste lucruri
într-o altă vară, într-un alt loc
totul trece prin privirea mea absorbită
într-o duminică a orelor goale.
Vocile sunt cele care ne salvează.
În spatele luminii
Scufundă-te în floarea lentă a singurătății
și adu la suprafață poemul
care se construiește cu precizie
cuvânt cu cuvânt, exact,
trebuie să-l lași să-și urmeze cursul.
Trebuie să înveți să respiri
Să asculți sunetul vântului
să deschizi ușa, lăsând să intre cântecul păsărilor
cele mai vii fructe din copaci
un poem făcut din materie simplă.
Și trebuie să oprești meșterul
care sculptează limbajul
cu dalta sa
atent la vocile trecutului
și ale prezentului pur
care devine lumină în poem.
Discipoli ai zorilor
Lasă umbra să coboare și să ne ducă departe
în misterul ei, unde totul
este trecere și prag, prezență
furtivă și incandescentă.
Râul curge și se îneacă în el
chipul tău, vocea ta,
poate memoria altor fețe
și a altor voci
care se încrucișează în faldurile timpului
devenind asemănătoare în întuneric,
poate că sunt doar rămășițe
ale unui vis străvechi
sau ale unei viziuni bruște a eternității.
Maria João CANTINHO
Traducere din portugheză în franceză de Cecilia BASILIO
Prezentare și traducere în limba română: Mariana și Valeriu STANCU
Material publicat în revista Nord Literar nr. 7-8 (254-255), iulie-august 2024