Unul dintre cei mai importanți critici literari ai contemporaneității s-a grăbit să adune în scrinul existențial trei sferturi de veac de viețuire și aproape o jumătate de veac de trudă și răsfățuri aplecat peste bucoavne și înscrisuri în care să deslușească cum și în ce fel se alcătuiește ființa de tăceri și cuvinte a confraților întru miraculoasa și istovitoarea „meserie” a scrisului.
Precum îmi îngăduiam să-l înfățisez într-un portret – pe când se arăta cu ceva mai june –, fălos şi făţos ca un arcaş orheian, locvace cât să se ia la întrecere cu apa cea repede a Bistriţei, chiznovat şi hâtru ca un humuleştean dintr-aceia, însă nărăvit, deopotrivă, la subţirimi junimiste, cetitor împătimit şi preţăluitor de înscrisuri ieşite din cancelariile domneşti ale literatorilor români, Ioan Holban se „holbează” de-o viaţă, precum îi este săbaşul numelui, cu neostoită pohtă şi neascunsă înminunare, la lumea oglinzilor fermecate în care scriitorimea, mai veche sau mai nouă, se înverşunează să întrevadă chipul fugos al lumii şi panorama deşertăciunilor omeneşti.
Fiindcă, harnic, dedicat şi iubitor de tărâmul scrisului, răzăşul aista, stăpân pre sine însuşi şi liber ca pasărea cerului până şi faţă de porunca domnească, au cum zic vorba şi istoria la Moldova „Vodă, da şi Hâncu, ba!”, îşi aşază hotarele critice după cuviinţa dreptei măsuri şi-şi gospodăreşte pământurile cu ştiinţa şi harul cu care l-a blagoslovit Cel de Sus, slujba cinstită la curtea înaintaşilor şi a bibliotecilor Iaşului.
Grijuliu de sine şi de sinea filelor peste care îşi apleacă privirea, umblă printre acestea nu cu ciubotele lui Moş Nichifor coţcariul, ci cu pantofi de bal care să-i îngăduie piruetele de lector îndrăgostit. Fiindcă Domnia Sa refuză ciocoismele de arendaş pentru reverenţa, deloc gratuită sau interesată, dinaintea trudei condeiului cu care confraţii se nevoiesc să dea zilei ceva mai mult decât moftul existenţial. Criticul Ioan Holban iubeşte literatura telle quelle şi o dezmiardă cu bună credinţă, bună cuviinţă şi nesmintit talent, ştiind prea bine că rigoarea critică nu exclude eleganţa stilistică şi panaşul metaforei, iar cugetării îi stă bine nu doar recea judecată, ci şi înserata emoţie.
Şi nici n-ar putea fi altfel cineva care nu confundă severitatea actului critic cu libertinismul încruntăturii şi nici nu ia ironia ieftină drept profilaxie estetică. E, în buna tradiţie moldavă, un bon viveur, în lumea cărţii ca şi în viaţă, care ştie să se bucure de pagina scrisă ca de un vin bun şi de tovărăşia tomurilor ca de apelpisitele agape cu prietenii.
Cetitor harnic şi aşijderi dătător de seama bucoavnelor asupra cărora a zăbovit, e tobă de carte şi tobă de cărţi, aşa încât nu e de mirare că Istoria literaturii române pe care o semnează şi care are toate şansele unor revizuiri lovinesciene, e copleşitoare în format magnus încă de pe acum. Viețuirea în augusta vârstă a înţelepciunii nu-i poate fi decât benefică. Ave!
Horia BĂDESCU
Material publicat în revista Nord Literar nr. 7-8 (254-255), iulie-august 2024