portret în ulei de candelă
i se spunea constantin
avea aripi în loc de mâini
avea un fel misterios de a privi stelele,
de a da nume de femei constelațiilor cerești
era dominator ca un astru și sfios ca un ghiocel
vorbea în o mie de graiuri și tăcea într-o singură limbă
era mai frumos decât un catarg în amurg
era mai princiar decât pânzele unei fregate la gurile dunării
avea ochi de lup și duioșie de miel cu un spin în talpă
era pur ca lostrița din adâncul apelor de munte
sau ca ursul hrănit cu faguri de miere,
cu lumină de zmeură și ghindă
i se spunea constantin
avea, în loc de mâini, două flori sălbatice de iasomie
toamna începe din copilărie
toamna începe din copilărie:
priveliștea care ți se arată (întâia oară)
prin fereastra mică a sufletului
amurgul tras în amintire de cărăbuși
rochia albă a fetei care fură mere de pe dealuri
și mirosul tare de brad, sâmbăta, când plouă
și porumbeii se împerechează pe turla bisericii
moartea mea – bură de ploaie
moartea mea – bură de ploaie
într-o duminică
la hotarul dintre prea mult și nimic
triste amiezile
care vor veni după mine
și zăpezile ce vor grăbi încolțirea semințelor
sunt aedul ce duce-n neant istorii de mov
(taina somnului biruind treptele imaginarelor piramide)
biblioteci (arzând) plutind în văzduh
cărți fără de care lumea
ar fi bâjbâit în întuneric
la opaițul atâtor zori ucigași
e o revoluție a sângelui primăvara
e o revoluție a sângelui primăvara
în trupul fiecărei femei
e o revoltă fără seamăn a nasturilor de la rochii
și a cheutorilor încă nedesfăcute
e o revoltă a franjurilor
în urma căreia genunchii ies învingători
e o revoltă împotriva tristeților de peste iarnă
e o revoltă ce zguduie lumina din temelii
e o revoltă ce amână canonizarea noilor sfinți
e o revoltă frumoasă, atât de frumoasă,
atât de frumoasă,
încât fiecare nasture de la rochie
se crede un mic dumnezeu
azi am contur de fum
azi am contur de fum
azi sunt la capăt de drum
azi, doamne, azi
sunt ca tămâia de brazi
azi clipele sunt lipsite de sens
azi toată opera mea încape într-un singur vers
azi și sfinții au răni
azi nemărginirea îmi toarnă dor albastru în căni
azi am contur de fum
odaia în care scriu este din scrum
către nu știu unde
către nu știu unde
către nicăieri
prin sângele meu ca printr-o chindie cu maci
se pierde ziua de ieri
și ziua de azi o strigă
și ziua de mâine o plânge
mac roșu și verde ferigă
împart aceeași luntre de sânge
către nu știu ce țărm
către nu știu ce zare
se tot duce ziua de ieri
și parcă poart-o cruce în spinare
către nu știu unde
către nicăieri
milenii, secunde
prin cenuși de jderi
crucea
crucea mea din flori pioase
crucea mea din flori de soc
crucea mea din cinci, din șase
maci nebuni, fără noroc
crucea mea pe o colină
crucea mea sfântă și șuie
crucea mea de violină
din fum galben de gutuie
crucea mea râzând sfioasă
crucea mea plângând a lene
crucea mea din vodcă roasă
crucea mea de prin troiene
crucea mea din flori uscate
crucea mea de trubadur
– clipa mea de pietate –
crucea mea din cântec pur
crucea mea netămâiată
crucea mea din romaniță
crucea mea din plâns de fată
și din zbor de porumbiță
crucea mea din tiv de doamnă
crucea mea din vin ce plânge
crucea mea din fum de toamnă
din prescură ce se frânge
niște nebuni
niște nebuni cară cu candela
fură cu sacii
lumina acestui poem
în care, astă-vară, am îngropat toți macii
ești ca o binecuvântare
ești ca o binecuvântare
ca o picătură de mir furată din altare
ți-am mai spus: ai ceva din dulceața fragilor
și din fumul de brumă dulce de pe bărbile magilor
ești ca o lumină de iarbă crudă
prin care-a trecut un lup cu haita sa zăludă
ești ca o fantasmă, ca o fantasmă
care întrece în cântec orice mireasmă
bate un vifor cald în conifere
ești ca o picătură sălbatică de miere
ce caldă trădare, ce caldă trădare
ești ca o picătură de mir furată din altare
Constantin PREDA
PARODIE
Lucian PERȚA
Pana
(după poezia Crucea)
pana mea e înserarea,
pana mea e sora mea*,
pana mea e depărtarea
între-a cere și a vrea
pana mea-i de ciocârlie,
pana mea e de păun,
pana mea cântă când scrie
doine într-un grai străbun
pana mea nu e sfioasă,
pana mea are mândrie,
pana mea, când sunt acasă,
și cu votcă mă îmbie
pana mea, atunci când scrie,
pana mea-i de neoprit,
fire de poet mă știe
pana mea, și-s mulțumit
pana mea-i de fildeș toată,
pana mea-i din lemn de soc,
pana mea chiar niciodată
nu se-ncrede în noroc
pana mea când scrie, doare,
pana mea cruce-mi se vrea,
pana mea e fum și soare
și… destul! Ce pana mea?!
*Cuvintele scrise cu italic reprezintă sau fac referire la titluri de volume ale autorului
Lucian PERȚA
Material publicat în revista Nord Literar nr. 7-8 (254-255), iulie-august 2024