În seria de autor a Editurii Cartea Românească a apărut, în 2024, volumul Povestirile lui Cesar Leofu de Gabriel Chifu. După cum se precizează pe foaia de titlu, actuala ediție reprezintă o versiune revăzută și adăugită a romanului publicat în 2002. Este interesantă această preocupare a prozatorului de a reveni la cărțile sale mai vechi, pentru a le îmbrăca într-o haină definitivă. Demersul trădează eforturile depuse de creator în vederea atingerii unei opere situate cât mai aproape de idealul visat. Cartea beneficiază de două recomandări demne de semnalat. Este vorba despre prefața lui Vasile Popovici și de postfața Irinei Petraș. Ele vin să sublinieze câteva dintre coordonatele esențiale ale operei unuia dintre cei mai importanți prozatori români de azi. Merită menționată și Addenda narațiunii, care, în versiunea inițială, făcea parte integrantă din roman. De data aceasta, capitolul se transformă într-o „simplă notă de istorie literară”, într-o „confesiune auctorială despre prezenta construcție epică”. Însemnarea se dovedește însă esențială pentru înțelegerea cărții. Îl recunoaștem aici pe experimentatorul Gabriel Chifu, care lansează o serie de întrebări esențiale privind condiția autorului și cea a scriiturii. Prozatorul enunță două „postulate” de care s-a slujit în elaborarea romanului. Se pune însă întrebarea dacă într-adevăr avem de-a face cu un roman sau, după cum anticipează titlul volumului, cu o culegere de povestiri. Problema rămâne deschisă, ambele variante putând fi argumentate la fel de meticulos. Primul principiu pe care Gabriel Chifu își clădește universul epic este acela că nu „se poate descrie cu adevărat lumea omului despărțită de lumea spirituală, celestă”. Universul exterior și cel interior nu există separat, ci se întrepătrund într-o manieră organică. Al doilea postulat vizează problema verosimilității: „Nu mi-am propus să relatez aici ca și cum s-ar întâmpla numai ceea ce s-a întâmplat ori ceea ce se poate întâmpla, ci și ceea ce este imposibil să se întâmple”. O altă idee care ghidează opera scriitorului este aceea că literatura nu reprezintă o simplă evaziune în imaginar. Romanul trebuie să se transforme într-un document, într-o mărturie a unei epoci. Or, secolul trecut a oferit numeroase pagini apocaliptice care trebuie să fie consemnate. Prozatorul recunoaște că a căutat să adune în paginile cărții sale „o colecție a victimelor și a atrocităților veacului”, dar nu printr-o „cronică directă” sau printr-o „neutră consemnare documentară”, ci prin intermediul ficțiunii artistice. Aceasta reprezintă o trăsătură caracteristică întregii creații epice a lui Gabriel Chifu. Spaimele trăite odinioară se transformă într-un „soi de medievale povești cu zâne, strigoi și demoni”, adaptate la specificul istoriei trăite. Drept consecință, realul se amestecă la tot pasul cu imaginarul. Dincolo de dimensiunea gravă a operei, după exemplul lui Eugen Ionescu, prozatorul nu uită că arta reprezintă și un joc. De aici și vădita plăcere a textului ce se desprinde din romanele lui Gabriel Chifu. Dimensiunea ludică nu este însă gratuită, ci se transformă în radiografia unei umanități ultragiate. Afișând o modestie excesivă, autorul ne propune și un posibil ghid de lectură. El este de părere că narațiunea sa trebuie privită ca „o povestioară marginală, fără pretenții, experimentală, ludică, scrisă, poate, și cu amărăciune, dar, sigur, scrisă făcând haz de necaz, cu un pronunțat sentiment al relativului și al deriziunii”.
Romanul conține douăzeci și cinci de secțiuni de dimensiuni diferite, dar trebuie menționat faptul că există și un capitol doisprezece bis. Titlurile acestora reproduc parțial fraza de debut a textelor. La acestea se adaugă Addenda cu valoare po(i)etică. Numeroase inserții cu valoare metatextuală găsim însă pe tot parcursul operei. Ele vin să expliciteze o operă insolită, în care realul se împletește la tot pasul cu imaginarul. Capitolul al șaisprezecelea, de exemplu, este o artă poetică miniaturală. Naratorul precizează că transcrie sârguincios vise, coșmaruri, dorințe și descrie cu o uimitoare precizie întâmplări care nu au avut loc. El recunoaște faptul că ficțiunea poate fi mai verosimilă decât realitatea și că „minciuna trăită cu intensitate este mai puternică decât adevărul”. De aici replica „ficționez, ficționez, recreez lumea”. Prozatorul mărturisește că a avut întotdeauna convingerea că „mai există o realitate ascunsă, dincolo de imaginea comună, dincolo de ordinea comună; eu o caut inspirat și o descopăr”. Utilizat la persoana întâi singular, verbul a ficționa devine esențial în cazul lui Gabriel Chifu.
Semnificativă se dovedește și onomastica utilizată, antiteza dintre sublimul Cesar și derizoriul Leofu. Prin sonoritățile sale, Cesar trimite la scriitorul omniscient, stăpân absolut peste personajele sale și peste lumea pe care a creat-o. Pe de altă parte, Leofu este o variantă degradată a apelativului le fou, adică nebunul.
Primul capitol ni-l prezintă pe narator în timp ce își redactează opera. Făcându-și propriul portret spiritual, povestitorul se prezintă drept un personaj având o fire „complicată și fantasmatică, imaginativă până la delir și vagantă, paranoic de curioasă și de bănuitoare, versatilă, glisantă, inextricabilă, persecutată de scenarii apocaliptice pe care chiar eu le inventez”. În debutul romanului, Cesar este prezentat drept un bătrânel de șaptezeci de ani, care trăiește alături de soția sa Chiara, o femeie acră, suspicioasă, posomorâtă și belicoasă, ce nu are în ea nimic poetic. După pensionare, a părăsit capitala și s-a retras într-un mic apartament din provincie. Asemenea celebrului Agripa din Lumea în două zile de George Bălăiță, personajul are două fețe distincte. În spatele pensionarului apreciat de vecini pentru bunătatea lui se ascunde torționarul din epoca totalitară, omul odios al sistemului. Gabriel Chifu nu realizează însă un roman-cronică. Dezvăluirile sale sunt făcute într-o manieră insolită, în care realul coexistă cu imaginarul și cu recursul la parabolă. Două grafii distincte exprimă oscilația personajului între vis și realitate, pasajele onirice fiind marcate cu italice. Ca într-o narațiune S.F., protagonistul începe să studieze legătura cauzală dintre visele sale pozitive și procesul de întinerire biologică. În paralel, Chiara îmbătrânește într-un ritm accelerat. Totul seamănă cu narațiunea Tinerețe fără de tinerețe de Mircea Eliade și cu celebrul basm popular Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. La un moment dat, se fixează data desfășurării întâmplărilor, o zi de vineri a anului 1999. Pornind de aici, numeroase fire epice ne poartă înapoi înspre trecut. Și tot asemenea lui Mircea Eliade în Noaptea de Sânziene, personajul dispune de o misterioasă cameră Sambô, plină de aparate de ascultat și de privit, în care se retrage în mod strategic. Naratorul e fascinat de omnisciență, de sentimentul de a cunoaște secretele altora, de a le supraveghea existența. Personajul este cuprins de dorința arzătoare de a se multiplica, de a trăi mai multe vieți, de a se identifica cu alte persoane. Astfel, ajunge la o treaptă superioară a plăcerii, aceea „de a controla, de a scrie și a rescrie existența” în funcție de propria sa inspirație.
Gabriel Chifu nu este un autor de proză fantastică, dar recurge frecvent la elementul miraculos. El împrumută numeroase trăsături specifice povestirii, romanului fantastic, polițist, de dragoste, de spionaj și celui politic, rezultatul fiind un roman polimorf, alcătuit din mai multe straturi. Elementele de senzație apar deja în capitolul al treilea, când doi spiriduși îi aduc Chiarei niște fiole conținând elixirul miraculos al tinereții eterne. Sub influența picăturilor magice, încep să se întâmple o serie de lucruri ce nu pot fi explicate în mod rațional. Timpul nu mai curge peste Chiara în mod liniar, ci oscilant. Somnul prelungit al personajului pare să repete basmul cu frumoasa adormită. De miraculosul creștin ține apariția lui Serafim în orașul D. Personajul cu nume simbolic devine îngerul păzitor al Valeriei, sora lui Cesar, și al Chiarei. Adevărata natură celestă a lui Serafim se dezvăluie în capitolul al cincisprezecelea. Acesta s-a dat drept un om de la munte aflat în căutare de lucru, dar este un înger care s-a preschimbat vremelnic în om. A venit să le păzească pe cele două femei, care au de trecut o mare cumpănă. Personajul rămâne uimit de apetența oamenilor pentru rău, dar nu ignoră nici calitățile acestora.
Unele capitole ale romanului se transformă în niște fascinante povești de dragoste. Este vorba despre relatarea iubirii ideale dintre Clara și profesorul V. Capitolul al cincilea devine un bun pretext pentru a trimite la Banchetul lui Platon și la mitul androginului. De altfel, narațiunea conține numeroase elemente livrești. Interesant este faptul că un personaj simbolic precum Clara se transformă în eterna victimă. Purtând același nume, bunica, mama și nepoata sunt zugrăvite în contexte social-istorice diferite și toate devin victimele diabolicului Cesar Leofu.
Un alt capitol memorabil este al șaselea, unde sunt descrise adunările pensionarilor din Piața Centrală a orașului. Scena pare o replică postmodernă la întâlnirea din poiana fierăriei lui Iocan din romanul Moromeții. Ca principal animator al discuțiilor, Cesar preia rolul lui Ilie Moromete. Personajul îi dă gata pe pensionari cu poveștile sale, demonstrând faptul că oamenii sunt ușor de manipulat, fiind nevoie doar să apeși pe butonul potrivit. Având calitățile unui bun povestitor, personajul știe să trezească interesul auditoriului și să își calculează efectele. Pe bătrânii creduli îi manevrează cu subiectele sale.
Meditațiile despre timp, despre condiția umană, amestecul realului cu imaginarul, radiografia acidă a unei societăți totalitare întruchipate de un personaj malefic reprezintă calități certe ale romanului. Este vorba despre o carte ce se găsește sub pecetea povestirii, a eternei aspirații umane de a găsi tinerețea fără bătrânețe și viața fără de moarte.
Gheorghe GLODEANU
Material publicat în revista Nord Literar nr. 7-8 (254-255), iulie-august 2024