Cu un titlu ce bulversează habitudinile de lectură în privința liricului, volumul Acte adiționale la foaia de observație, al lui Ioan Dragoș (Editura Singur, Târgoviște, 2017), cuprinde în jur de cincizeci de poezii, tot atâtea actualizări ale portretului auctorial configurat în culegerile anterioare: Povara uimirii (1986), Firul cu plumb (1987), Cavalerul triunghiului (1997), Acestea sunt amănuntele (1998), Cartea întâmplărilor (1999), Zi de luni (2001), Prăpastia dintre timpurile verbului (2003), Lecția de respirație (2003), Ulise în bucătărie (2006), Sezonul de presiune (2008), Foaia de observaţie (2010), Poeme de serviciu (2011), Studiu de oportunitate (2012), Fişa postului (2013).
Piesele, încadrate între ghilimele, trimit spre componentele unui posibil dosar medical, însă întocmit subiectiv, din perspectiva unui ins ce pare a-și lămuri mai degrabă sieși simptomele, evoluția manifestărilor clinice, eficacitatea tratamentelor administrate în timp (inclusiv a automedicației). „Pacientul” își descrie amănunțit modificările de dată recentă ale corpului, înfățișează impactul psihologic al acestora, consemnând scrupulos elementele necesare unei anamneze oneste.
Autoreferențialitatea, stimulată și de apelul la diverse oglinzi (motiv recurent în volum), conturează un tablou în care se face tot mai mult simțită patina vremii, aceea care, de fapt, a generat „boala”: „viitorul în toate oglinzile / dintotdeauna e doar o repetiție” (Unghiuri cumsecade cu cercurile paharelor), „acasă vezi că oglinda din baie a îmbătrânit” (Vâsla de încredere), „apa te oglindește tremurat” (Amărăciunea portului), „nimeni n-a stins încă oglinda / în ea e duminică” (Picătura de ploaie), „nopți pline de oglinzi halucinante” (Martorii din încăpere). Reflectându-se și reflectând, ființa află ceea ce trebuie să fie – iar „ziua este aproape”, dacă ținem seama de o notație din „dosar” – și se pune în gardă. Are de ales dacă se va lăsa pradă deznădejdii ori se va priveghea pe sine cu luciditate.
Cercetând îndeaproape „actele adiționale”, constatăm că, în cazul de față, ipostaza lirică parcurge stări și atitudini glisând – când serios, când hâtru – de la descurajarea moderată la un optimism la fel de cuminte. Mărturisirea așadar nu este una patetică, sumbră, confidentul nu e învins de autocompătimire, ci își urmărește cu înțelegere superioară existența în derulare, notând conștiincios simptomele specifice, chiar străduindu-se a le privi „ca și cum ar fi ale altuia” (Pajiștea verde din calendarul vechi).
Din când în când, în intimitatea poemului își fac apariția și alte instanțe (gellu, mircea, ioana, alexandra, virgil, scheianu, părintele augustin, radu, fratele ioanid, emil hurezeanu), care spun, șoptesc, explică, scriu, îndeamnă, se roagă și pe care, deși aduse din realitate (unele cu statut de „aparținători” ai „bolnavului”), le-am putea considera tot niște voci auctoriale. Intervențiile lor aduc în context lămuriri suplimentare, câteodată contradictorii, asupra evoluției „pacientului”, detensionează pe alocuri alunecarea înspre dramatic, marcând totodată unghiuri diferite de raportare la existență în general și mai ales la „boală” – văzută nu doar în sens medical, ci și ca obsesie scripturală. Alteori, depistăm prezențe colective (martorii, cunoscătorii, cărțile), cât și trimiteri la surse dintre cele mai diverse: aforismul zilei, „progresia diana”, „pietrele sălbatice”, zidul, „limpezimea dinaintea amintirii”, „jurnalul de bord”.
*
Să trecem în revistă câteva simptome. „Pacientul” observă, de pildă, că trupul începe să se veștejească, să reacționeze prea iute la inconvenientele cotidiene (Virtutea acestor meleaguri tulburate), să se tocească (idem). Așteptările i s-au domolit, iar bucuria și pofta de a fi se metamorfozează în funcționare anostă: „mă străduiesc să îmi simplific viața / să fiu mulțumit cu mai puțin / postesc tot mai mult / zilele de dulce o amintire / trupul nu mai știe să ceară nimic” (Nota de plată). Mișcările devin tot mai șubrede, sunt „molatice” (Amintiri răbdătoare învățate cu frâul și hamul), îndemânarea e în suferință („eu umblu încoace și încolo / în mână cu o mistrie sau chiar un ciocan / și-mi dau peste degete” – Să ne măsurăm vorbele), pașii – acum ezitanți – sunt mai drămuiți („îmi port de grijă / îmi cercetez cu atenție drumul” – Picătura de ploaie). Reperele care înlesneau altădată comunicarea cu preajma nu-i mai vin în întâmpinare („eu mă pierd ca roua pe toate uneltele” – Nota de plată). Se restrâng spațiul și timpul individuale (Ținutul nostru în jetul iluziei), evaziunea în afara lor transformându-se uneori în aventură cu consecințe imprevizibile: nu se știe pe ce tărâm duce umbletul și nici cuvintele nu cutează a-l numi („poți intra în altă parte / nu spun mai mult” – Virtutea acestor meleaguri tulburate). E nevoie așadar de curaj și de precauții pentru ca subiectul să se miște, fiindcă orice contact cu exteriorul, orice ieșire din teritoriul cunoscut și – să zicem, încă stăpânit – se află sub semnul unei posibile amenințări („și mă tem de fiecare picătură de ploaie / să nu mă doboare” – idem). Într-un dosar medical, atari „informații” (aproape lipsite de interes din perspectiva altei vârste, adică pentru cel care nu e bolnav) devoalează o stare de alertă, dovedindu-se tot atâtea simptome ce pot tergiversa însănătoșirea.
Iată încă o notație a „pacientului”: deplasarea, acum blândă și discretă, nu mai lasă aceeași amprentă sonoră. Trena dinainte, concretizată în urme, gesturi, emoții – ca mărturie a trecerii prin lume –, se volatilizează („pe potecile noastre sună tăcerea” – Mecanismul clorofilei; sau: „văzul se preschimbă / și cele câteva cuvinte cu limpezimea lor mincinoasă / începe anotimpul cel nou / cu un cer mult prea rece / liniștea cade sub pași / se termină lucrările iubirii / cei care nimic n-au învățat / vom învăța liniștea / printre oameni care seamănă și seceră / printre ispititoarea frumusețe / a femeilor tinere / o întâmplare atât de limpede / încât nimeni nu o poate înțelege pe de-a-ntregul / asta se cheamă dacă-mi amintesc bine / ireversibilitatea timpului” – Amărăciunea portului). E ca și cum ar piere încet murmurul aparte lăsat de făptura vie. Sau poate că foșnetul ei devine mai puțin identificabil de către ceilalți. Ori poate că nu mai contează la fel de mult semnificațiile ecoului respectiv.
Este o dimensiune care își pune pecetea și pe raportarea la identitatea proprie: „prin cămări sufletești / privirile vor să spună / ce nu spun cuvintele / la un capăt al zilei e frig” (Unghiuri cumsecade cu cercurile paharelor). Individualitatea se rupe, se atomizează. Ființa lirică – în calitate de obiect al observației aici – ajunge tot mai neîncrezătoare în capacitățile sale (indiferent de natura lor), în participarea ei la cursul mundan, la viermuiala de fiecare zi: „sunt momente când ai impresia că poți face ce vrei / să mergi înainte / sau să te întorci / și apoi altele / când ochiurile plasei s-au strâns / aburul zdrențuit al închipuirii / ne îmbracă ființa ca ploaia / apoi vine răgazul / în care lucrurile să-și recapete adevărul / trudnice semne lăsate pe o hârtie / apoi te zdrobești” (Amărăciunea portului).
În jurul eului se construiește un spațiu al tăcerii, al liniștii, iarăși conotat polivalent (a se vedea, printre altele, poezia Câte feluri de a vedea lucrurile în camera douăsutepatru: „cu ochii închiși nu pot să dorm / în odihnă sunt de prisos / părându-mi-se într-o cameră de hotel / că se face dimineață / și nu e deloc adevărat / nu-i ușor să treci de la o luptă la alta / geometrii obosite ascund duminica / pasaje cu note mici / din lumea în care se zugrăvește / câte feluri de a vedea lucrurile / în camera douăsutepatru / prin fereastra mahmură spre laboratorul / de analize medicale”), cu simptome expuse riguros în paginile documentației.
Întâlnim, de pildă (pe lângă liniștirea/cumințirea trupului), o tăcere a limbajului, trădată atât de parcimonia cu care se exprimă pe sine făptura poetică („trebuie să ne măsurăm vorbele / ne îndeamnă mircea / ar trebui poate alese / tocmai cuvintele care să nu spună prea mult” – Să ne măsurăm cuvintele; sau: „de mult nu mai fac valuri / nu mai bat apa-n piuă” – Metafizica unui pahar), cât și de neputința cuvântului de a exterioriza întocmai complexitatea și violența trăirilor ce însoțesc scenariul finitudinii: „frică bogată / în clipa de cumpănă / timpul furat în afară de timp / jocul nervos al piciorului / și vorbele sunt o călătorie / mă străduiesc să simplific / același tremur sub aceleași acoperișuri / simt marginea / tăcerea dinăuntrul vorbirii / sunt toate ca în rai / fă rai din ce ai / scrie pe zid / în diminețile de după nopțile dinainte / orice scriere / stilizează și modifică evenimentul pe care-l descriu” (Pajiștea verde din calendarele vechi). Chestionările se dovedesc de aceea inutile (Deschiderea mușuroaielor), conținându-și deja răspunsul, același dintotdeauna, deci previzibil (Vremea amănunțită a lui naum).
Identificăm, de asemenea, o tăcere a întâlnirii poetului cu sine, aceea care îl pregătește pentru întâmpinarea sacrului și îl familiarizează cu liniștea deplină. E ipostaza activă a tăcerii, poate cea mai tulburătoare: obligă la confruntarea cu judecătorul dinăuntru, acolo unde greutatea unui cuvânt e alta decât în lumea din afară („taci și nu ceri nimic / paharul se umple singur / nu-ți pierde cumpătul / în amiaza dintre mâine și ieri / vezi care este realitatea” – Eprubeta gânditoare).
*
Din „anamneza” întocmită de Ioan Dragoș nu aveau cum să lipsească elemente legate de îndeletnicirile scripturale, desfășurate de autor în paralel cu activitatea din administrația publică și la catedră (factori, în bună măsură, dacă dorim să menținem registrul de specialitate convenit, „furnizori de stres”). Între aceste preocupări, poezia a constituit și o formă de evadare din rutină, de accedere la zone inaccesibile – conform viziunii împărtășite în volumul de acum – în afara artei. Ea „te desface de lucruri / îmbrățișând ceea ce nu poți atinge” (Întâlnirea privirilor în vremea culesului lent), e mărturie a unei existențe („așezi cuvinte și trăiești printre ele / și-ți spui că vorbele acestea-s viață” – Înțelegerea poemului), vulnerabilitate („cuvintele ca niște sălbăticiuni se-nmulțesc / îți dau în vileag toate gândurile” – Calmul necesar pentru norocul mișcării), expunere la judecata celor mânați de idealuri mai pragmatice („mulțimea cântă cifrele / nu are încredere în poezie / căci poezia derutează” – Jucăria cea bună).
În ceea ce privește menirea terapeutică, autorul pare mai reticent: „uneori mi se pare că tot ce însemn aici / nu sunt decât imaginile / pe care și le gravează pe piele / prizonierii sau marinarii / scrie în jurnalul de bord / rostirea nu împrejmuiește și nu apără de nimic” – Regulamentul cu halatul încheiat în grabă; sau: „cuvintele de protecție nu mai servesc la nimic / pericolul nu vine din afara omului / ci dinlăuntrul lui” – Cuvinte de protecție). „Actele adiționale” o spun cu limpezime: poemul e „vindecare nesigură”, el nu încremenește destrămarea („cuvintele nu zidesc / nici măcar un trecut / care să-ți stea alături ca o împrejmuire” – Flautul din trestiile de ieri), nu exorcizează „răul de pământ” (Răspunsul hârtiilor ce ies din palat). Gestul scriptural este epuizant pentru artist („aburul zdrențuit al închipuirii / ne îmbracă ființa ca ploaia / apoi vine răgazul / în care lucrurile să-și recapete adevărul / trudnice semne lăsate pe o hârtie / apoi te zdrobești” – Amărăciunea portului; sau: „câteva cuvinte mototolite / până la suferință / până la versul liber de sarcini” – Panica de toamnă). Rămâne însă unica automedicație la care cel bolnav și plin de zile nu poate renunța.
Preferă să învețe, împreună cu poezia, ieșirea din timp. Să se joace laolaltă, chiar și imaginar, „de-a vara întârziată” (Dezordinea din sertar).
Delia MUNTEAN
Material publicat în revista Nord Literar nr. 7-8 (254-255), iulie-august 2024