În limba clopotului
Pe ostrov clopotul unei biserici străvezii
stă-n liniște, cu glasul împletit în fier
de-o veșnicie. Prin poarta larg deschisă,
în curțile vrăjite, se vede cum arde iarba amuțită
în vâlvătăi cețoase. Ascunși în limba clopotului,
nimic nu ne convinge să lovim metalul,
ca să cânte, cât știința mai presus de sunet
nu ne-a pătruns cu totul. Așa cum turmele
cu-ncredere se lasă duse la păscut întâia oară,
noi batem în spațiul nevăzut un drum de foc,
cu pașii reci, mereu pe muchia dintre veri și ierni,
acolo unde se înfruntă-n spume hotarele vrăjmașe,
și așteptăm să se prăsească-n ape-un șarpe blând,
iar seminții străvechi să înceteze îngânarea
unor strofe și cântări străine, de parcă-ar fi trăit
zadarnic. E deja toamnă, vremuire, cerul
sloboade-un lapte de-ntuneric. S-ar spune
că domnește-n veci tăcerea, căci dedesubtul
nașterilor, sub lumea vânzolită, prin blocuri
cristaline, se scurge-un sânge al desăvârșirii,
o perfecțiune care, la ora asta, spre rădăcinile
de sus, arzând în așteptare, din curtea bisericii,
unde nu-i iarbă, ci covor de flăcări, încă nu vrea
să urce. Când, după-o coborâre primejdioasă,
atingem venele-abisale și izbutim prin ele
să ne scurgem, simțim cum împlinirea ne străbate.
Poate vom consimți apoi să dezvelim adevărata
putere a sunetului, dar numai când potrivniciile
vor fi-ncetat și-n transparență ființele-și zăresc
îngemănarea în lumină. De cum izbim metalul,
mai-mult-decât-cântecul va răsuna. Făcut
săgeată, se va înfige-asurzitor în țintă.
Nerăspuns
De ce-ai răspunde? Pentru asta ai sosit?
Numai prisosul e-n răspuns (care-i înghite
vlaga, căci, furișat în inimă și prăbușit în noi,
ne fură) și repetabilul, plictis făcut un joc
algebric. Prin jocul mâinilor, vizibil cu mintea
și cu ochii, mereu se-arată efemerul, în timp
ce-adevărata forță, intactă, va fi întotdeauna,
în spate, somptuoasa îndărătnicie din nerăspuns,
vinul din cupa veșnic plină. El te menține tânăr,
auriu, un lar curat, sprințar, încât concitadinii,
uitându-ți străvechimea, te cred una cu ei, vorbind
despre subiectul arzător al zilei. Și nu se-nșală,
dar le-aparții așa cum credem că zborul păsării
e-al nostru prin simplul fapt de-a ne străbate
văzul. Vorbind, tu gâdili lucrurile, ca să le faci
s-adoarmă, prin nerăspunsul magic să crească
singure, chiar și ciocnite, veninoase, însă în stare
să se lase la nevoie sacrificate senin. Sporești
și tu-n tăcere – în spațiul ție menit, o apă răcoroasă,
gâlgâitoare în grota de lumini. Refuzul de-a răspunde
poartă-n sine pădurea bucuriei neatinse, din ea smulgi
câte-o ramură, fără să șovăi, când ornicul anunță ora.
Interior
Pachetul stă pe scrin,
Învelit în dantelă și
enigmatic, e de o frumusețe
răpitoare. Pe toate fețele
îl cercetezi, dar nu te-ndemni
să afli ce conține. Orice
curiozitate-a dispărut. Va sta
în el însuși, cuminte,
o mie de ani, poate.
Apoi se va deschide singur,
din el o umbră va sui,
un pal fuior de fum,
iar interiorul alb
cu fața spre nori
va rămâne.
Ospăț
Colega noastră mestecă dintr-o bucată de tort.
Cumnatu-meu, explică, s-a întors cu bunătăți
de la petrecerea dată de el la noul Institut de
Arheologie Animală, unde sunt afiliate
jivine și cercetătorii lor. Și-a sărbătorit scăparea
dintr-o mare belea: după ce-a fost din răsputeri
populist cu balaurii, așa, dintr-o ambiție,
ăștia nu i-au smuls decât un deget. Va păstra
în albumul de familie cei câțiva solzi rămași
pe costum după atac. Cât s-a chinuit cu ei,
ce tracasare, că a trebuit să se prezinte iar și iar,
să-și scoată pălăria, să se justifice cu tăieturi
din presă, unde-i apar fotografii, căci ei uitau tot timpul
cu cine stau de vorbă. Dar a perseverat, chiar dacă
știe că pe suflet nu i se poate lipi nicio frunză,
deci mascarada lui e-n van. El vrea să vadă
cine iese primuʼ, cine-i mai îndrăgit
de public, trebe să ai un tril specific pentru asta,
cu efect la mase, de ce să te preocupe
eternul? Îl afli-n gestul acestui dinozaur cherchelit,
ce dă din cap și îți mai toarnă despotic tărie în pahar,
chiar dacă peste un an nu te va recunoaște. Dar n-o
să-ți pese, atunci vei fi deja folclor, o personalitate,
așa cum i se pregătește lui cumnatu-meu. Cercetător,
doctor în fosile de scoici? O simplă trambulină.
Pricepe asta, ia-ți încă o felie de tort, se lasă frișca.
Să nu crezi că la institut dihănii și savanți
l-au onorat degeaba. El va avea rolul cheie
într-o manevră viitoare. Ține minte, totul
se plătește, să ne ospătăm
cât mai facem parte din preț.
Casa din Strada Înfrățirii
Prietenii noștri, sosiți în delegație, prilej să treacă
pe la noi, ca să petrecem împreună (parcă-i văd
cum se lipeau de sobă înainte de-a merge la hotel,
unde aveau cazarea), au dispărut. La fel și veselia
noastră. Sleit de tot ni-i râsul. Acuma bat nepoții lu’
bărbatu-meu la ușă, căci unul din noi va muri, cred ei,
și vor să-și câștige partea de casă, că n-avem copii,
să deschidă succesiune. Și cum glumeam cândva
cu mulți oaspeți de seamă, toți generali, veniți la noi
în vizită, credeam că-s înfrățiți cu noi pe veci,
atotputernici. Dar am uitat să vă zic de pisică: de
cincisprezece ani tot prinde la șoareci, e tare vrednică.
Mă duc în camera din curte și cad pe gânduri, mă uit
la poza mămicii. Nu mă îndur să-i arunc lucrurile.
De douăzeci de ani a murit, însă averea ei e-n casa asta.
Și-acum n-avem de ales decât s-o vindem, căci bat nepoții
la ușă și cine să ne apere? Nu-i nicio lege spre mângâierea
noastră. Ce ne rămâne de făcut? Luăm un apartament
mai ieftin, restul de bani ne pregătim să-i păpăm – și basta.
Cuvânt prin cercuri concentrice
Împins din spate: „Du-te să le spui”,
te-mpotrivești: „Nu vreau, nu simt nevoia”.
Degeaba, presiunea uriașă te-aruncă înainte,
te-obligă să pătrunzi mulțimea cercurilor
rânduite unu-ntr-altul, până-n centru.
Iată-te proiectat în cel dintâi, făcut
din dansatoare zvelte, parfumate
cu hipnotic Shalimar (le-ai admira, dar ești
pe fugă). Ușor ajungi și la al doilea,
unde petrecăreți la mese mănâncă
foarte bine, da, și câte feluri, și cu ce
tacâmuri! Apoi îi vine rândul circumferinței
de formidabili mincinoși, zâmbind, bronzați,
ei fac gropițe în obraji, minciuna le priește!
Dar ce să zici de cercurile următoare,
de pildă-al celor ce știu pune grozave
conserve pentru iarnă ori se pricep să porționeze
puiul? Mai e de mers, oho, prin grupuri fără număr
te poartă uraganul acela de-o logică absurdă,
convins că ești dator s-aduci cuvinte
celor cu totul absorbiți de îndeletniciri,
dar, dacă se-aștepta să vezi ceva special în mijloc,
s-a înșelat, drumul a fost desigur instructiv,
dar centru-i chiar oglinda lui, nu-i loc pentru vorbire
nici acolo, știai asta de la început, pe caldarâmul
său uzat contează priveliștile, chipurile familiare-acum
și insinuate-n față spre-a detrona orice discurs,
în malaxorul cu lovituri de pumni în mese și răsuciri
de furculițe, inima oricărei spuneri apare firavă,
de parcă-n sine, să se apere, s-ar strânge,
cum vulturul, din disperată devoțiune,
acoperă-ntre aripi adevărul, spre a-l feri de pângărire.
Simona-Grazia DIMA
PARODIE
Lucian PERȚA
Răspuns
(după poezia Nerăspuns)
De ce ai scris poezie? Pentru asta te-ai născut oare?
Azi, când este prisos de poezie în reviste (e drept
că mai mult în revistele provinciale, care
sunt pe cale de prăbușire, fără vlagă în piept)
dar oricum, cică e poezie, de fapt o înșiruire
de cuvinte plicticoase, ca într-un joc algebric,
măcar dacă le-ai putea pune pentru citire
într-o ecuație liniștită*. Așa ar fi logic
și normal, dacă nu te poate cuprinde focul
poetic, măcar să simți flacăra rece a focului matematic.
Dar numai focul poetic te poate menține tânăr prin jocul
cuvintelor, doar el te poate introduce sistematic
în interiorul lucrurilor ca într-un labirint fără minotaur însă
și nu te înșală, nu te părăsește după ce îți aparține
și prin simplul fapt că aripa lui întinsă
peste lucruri face cuvintele să sune depline,
e suficient să te lași cuprins de el.
Odată cuprins, vei fi în stare să găsești răspuns
la întrebare,
vei înțelege că poezia îți este menită și îți este țel,
iar apoi, fără să șovăi, privind ornicul, înțelegi că e
ora de culcare!
*Cuvintele scrise cu italic reprezintă sau fac referire la titluri de volume ale autorului
Lucian PERȚA
Material publicat în revista Nord Literar nr. 6 (253), iunie 2024