S-a stins, nu demult, din viață poetul francez Maurice Couquiaud. Născut în 1930, debutând în 1972 cu volumul Que l’urgence demeure / Alertă continuă , pentru care a primit Premiul „Poésie Jeunesse”. Dedicat din 1968 în exclusivitate literaturii, este autorul a numeroase volume de poezie, încununate de premiile Academiei Franceze şi ale Societăţii Oamenilor de Litere, şi al câtorva eseuri, dintre care L’étonnement poétique/ Uimirea poetică reprezintă o lucrare indispensabilă pentru hermeneutica poeziei. Coautor al Cartei Transdisciplinarităţii, redactor-şef al admirabilei reviste Phréatique şi vicepreşedinte al PEN Clubului francez, Maurice Couquiaud a fost nu numai o personalitate a vieţii literare din Hexagon, ci şi un prieten al culturii române, al poeziei româneşti şi un obişnuit al Festivalului Internaţional de Poezie „Lucian Blaga”.
Nimic mai firesc pentru un poet care consideră că vederea poetică este una interioară şi spre interiorul lucrurilor, vedere aurorală ce deschide şi se deschide în faţa miracolului lumii, a „corolei de minuni” despre care vorbea Blaga, vederea care induce actului poetic starea de înminunare prin care poetul şi poemul său se uimesc, se încântă de şi ne încântă cu armonia ascunsă, cu tragica frumuseţe a universului. Uimirea poetică, „privirea fulgerată” cum o numeşte Couquiaud, aceea care deşteaptă adormitele ape ale interiorităţii profunde.
Membru fondator al mişcării transdisciplinare, acest veghetor şi „trezitor” de conştiinţe şi suflete a scris cu luciditate şi pasiune pagini memorabile despre intuiţie ca factor edificator în alcătuirea unei noi viziuni asupra lumii, a unui alt mod de a o privi. Fără să părăsească acea zonă de rezistenţă carteziană tipic franceză. Aşa încât pe bună dreptate scria Bernard Noël: „Ceea ce caracterizează acest autor este maniera în care gândirea pătrunde în poezie, împletindu-şi demersurile şi drumurile, reuşind perfectul acord între minte şi inimă”.
*
Orașul multiplicat
Trăiesc într-un oraş cu-nfăţişări o sută.
Găsesc loc gol aicea pentru-un popor de-absenţe
în care-s regi hulubii, năierii, şobolanii.
Cel’lat e-o siluetă topită-n nepăsare.
E timp stăpân pe mine să fiu în frumuseţea
care tiveşte-asfaltul cu linii grandioase
regească stăpânire dând eleganţei peste
mâlul pe care-n urmă fluviul uman îl lasă.
În treacăt mângâi carnea albastră de vântoase
şi foşnetul de arbori, ca un val.
Curg fericit în apa unei priviri fugoase
tot străbătând Parisul căruia-i devin mal.
Un fel de-a trăi
„Dacă-a vorbi poemul
e un mod de-a trăi /
atunci / am trăit pe deplin
timpul tuturor acestor cuvinte
sedentare şi nomade”
(Edouard J. Maunick, Cuvinte pentr-a vinde marea la solduri)
Tulburat de cuvinte împerecheate
cu trupuri de culori nepereche,
şi-ar fi putut alege doar rădăcinile lui
din ţărâna în care absente-s culorile.
Și-ar fi putut urma drumul vieţii
într-un singur elan al sevei
spre buze…
numai că el înţelesese demult: conştiinţa mulatră
i-o răscruceau o mie de voci ne-auzite,
un vitraliu în care-nrămată-i transparenţa poetului.
Fiinţa lui răspândeşte-ntr-un flux de luciri inspirate
toate suferinţele nopţii în semeni.
Într-o zi de furtuni şi durere-a visat
marea s-o vândă la solduri
şi astfel azil în adâncuri să afle cuvintelor sale,
…şi apelor, mult mai vastă, plaja luminii.
Filigran
„Astfel esenţa se poate citi direct
şi prin transparenţă în imagini,
întrezărită în aparenţă, ca un filigran.”
Vladimir Jankélévitch
Tu eşti aceea care uneori mă priveşti vieţuind
fără-a fi avut nevoie pentru a fi
de-aparenţă.
Tu, neobişnuita cu ochi arzători de polei,
inocenta care dă gândului arzătoare plăceri
pentru a-l face să nască!
Faţa ta e ţesută din formele la care visez,
fermecată de misterioasele nervuri
ale celor văzute.
Privirea ta hrănită-i de-o izbucnire de seve
în care citesc sinuoasele Frumuseţii
intenţii.
Lumina se-agaţă de ceea ce tu numai bănui,
surâsul tău după chipul celui pe care-l sorbi
din uimirea-mi
Mă cufund în taina unduitelor linii care te-ncheagă
ca să prind şi să-ncercui mătăsoasa atingere
pe care pana mea a supus-o.
Nu-i al duratei aşternutul care te-nvăluie
şi-n care dincolo de materie ne iubim
fără-a ne-atinge.
Vei fi mult mai uşoară decât toate cuvintele inventate
de care au nevoie imaginarul
şi voluptăţile lui.
Eu însumi mult mai străveziu mă voi face
ca să-ţi dau ce-i mai bun din ceea ce încă
în claritatea lui nu există.
Și mă voi pierde într-un poem
lăsându-mi trupul aici
ca să-ţi fie alături.
Deșteptarea adormitelor ape
„…Cartea Proverbelor are dreptate să spună
că fiecare bea apa din fântâna lui; ceea ce nu
exclude faptul ca pânza freatică să fie aceeaşi.”
Pierre Emmanuel
Pentru a fi având doar distanţa,
bătrânele lumini plutesc către oameni
sub adormitele spaţiului ape.
Precum frunzele moarte făr’ să hrănească alimentează
viaţa care colcăie-n vasul ce le ademenește,
stele murite hrănind cu urmele lor
astronomilor viitoarea, dar luminoasa privire.
Si-aceştia le contemplă gândind să se stingă ca ele,
la celălalt capăt al undelor pe care chiar ei le deşteaptă.
*
Farmecul cerului ne poartă-n înaltul
în care chiar vidul respiră-n cuvinte uşoare.
*
Precum splendidul astru al curiozităţii
la picioarele numerelor iepureşte intuiţia doarme
şi doar când lumina face să cânte misterioasa corală
a umbrelor lor, atunci se trezeşte.
*
Cu pumnii strânşi inspiraţia doarme
pe pragul ostenitelor vorbe.
După visele pe care noaptea să le conducă nu ştie se-aţine
şi dimpreună cu cele pe care lumina le scutură se trezeşte.
*
Acest meteor dintr-o depărtată taină căzut
îmi spune că planeta privirii sale solare e omul.
În jurul a ccea ce vede şi înţelege, el se roteşte.
*
Niciun limbaj nu se dă scriiturii.
Hieroglife doar suntem
căzute din stele, atunci când acestea tresar,
trezirea unei ape-adormite
care ne-a visat precum un poem
fără să-nchege cuvintele.
***
Precum delfinul cu sonarul lui
poemu-şi află calea drumului.
Un drum sonor pe care-l taie-n
tăcerea chiar de el înstăpânită.
Căci ce împrăştie e chiar ce îl conduce.
Și n-are-un stil anume ca s-o facă
căci universul, precum marea,
nu are-aşa ceva.
Maurice COUQUIAUD
Prezentare și traducere de Horia BĂDESCU
Material publicat în revista Nord Literar nr. 6 (253), iunie 2024