Valeria Bilț este o prezență dinamică în arealul transilvan, atât în presa scrisă, cât și ca organizator de evenimente culturale, fiind bine cotată în ipostaza didactică sau ca ins preocupat de desăvârşirea profesională. Atentă la rezervorul ancestral tradițional, în 1996 publică, la Editura Grai și Suflet din București, un interesant tom, Literatura și obiceiurile vieții de familie din Maramureș. Teza de doctorat, susţinută în urmă cu câţiva ani, va fi valorificată tipografic în volumul Mircea Nedelciu – Aventuri în curtea interioară a postmodernismului (Editura Tipo Moldova, Iași, 2011). Romanul de debut, Ubi bene?… Ubi patria? – un roman al emigrării (Editura Grinta, Cluj‑Napoca, 2019), pune în discuţie, într‑un perimetru narativ bine condimentat cu toate ingredientele ce anticipează un volum de succes, una dintre marile probleme cu care se confruntă societatea românească postdecembristă, cea a unui exod fără precedent în istorie.
Deși început cu multă vreme înaintea cărții prece-dente, prozatoarea trenează redactarea romanului Blestemat a fi oricare (Actaeon Books, Baia Mare, 2024) din pricina barierei afective, evenimentul traumatic în jurul căruia gravitează trama epică, și anume pierderea, mai mult decât prematură, la câteva zile după promova-rea examenului de maturitate, a unicului fiu, într-un teribil accident automobilistic cauzat de prietenul vitezoman. Titlul, reluat autenticist în interiorul tomului, aparține protagonistului, întregul roman stând sub semnul fa-tuumului, al coincidențelor, al presentimentelor, al misterelor și al viselor oraculare. Acesta transcrie gândul adolescentului terifiat de cuvintele din vis, pe care mama îl pune să le consemneze, totodată, semnalând că menirea lor, avertizantă, e de a-i stopa potențialele ratări. Spaima mamei ca aceste lexeme, oraculare, să nu se îndeplinească o face să rămână cantonată într-o pietrificare abulică și să capete conștiința inamovibilității destinului: ,,De era «oricine», s-ar fi referit la un anonimat terestru, la neîm-plinirea visurilor lui, la un destin social neîmplinit… Dar, «oricare» trimite la hazard, la identitatea şi egalitatea în faţa morţii. Oricare dintre noi poate fi alesul sorţii, al hazar-dului, al morţii… Acum știu! «Oricare»! Nu «Oricine»!”.
Făcând apel la jurnalul naratoarei, la caietul de amintiri al colegilor, Gânduri pentru eternitatea lui Horia, și la aducerile aminte ale prietenilor apropiați, textul recompune scurta odisee terestră a fiului, ca un omagiu cauterizant, analgezic adus memoriei acestuia.
De fapt, cele două romane ale Valeriei Bilț au un filon tematic jumelar, situația românilor din afara țării, reprezentată de cel dintâi prin situația badantelor și a prostituatelor din Italia, iar în cel de-al doilea de patronajul caselor de homecare-ing, de ajutorare a persoanelor vârstnice, fie în cămine de bătrâni, fie la domiciliu, de către româncele din America. În ambele, personajul-narator are veleități scripturale, în Ubi bene… reflectate de jurnalista Ressa, în vreme ce în tomul alocat migrației transatlantice Lelia/Lelya este protagonistă și devoalatoare a propriei vieți. Putem defini cele două texte drept istoria unei promisiuni, cu puternic iz testamentar. În cel dintâi avem angajamentul luat în fața băiatului Ressei, înainte de moartea acestuia, în vreme ce în tomul secund ne confruntăm cu istoria mamei care urmărește proiectul testamentar trasat de propriul copil, într-un lanț al recuperărilor, al regăsirii de sine și a adevăratei vocații, cea de condeier.
În planul economiei textuale, volumul este com-partimentat în două secțiuni de pondere inegală: Sunt blestemat a fi oricare și Bardo. Cel din urmă trimite la cea mai cunoscută carte a literaturii Nyingma, Bardo Thödol sau Cartea tibetană a morților, operă esențială a spiritualității budiste tibetane. Titlurile secunde, grefate pe piloni temporali, punctează momentele-cheie ale narațiunii: Numai pe mine mă am, Poveste încheiată, Un divorț în patru minute, Aleasă pentru pălmile Destinului, Avertismentul din vis, Karma de neam. Fire nevăzute, Scrie, Doamna!, Suflet întristat. Testamentul, Semnul fatalității, Sunt blestemat a fi oricare!, Scenariu posibil, Vestea teribilă, Periplul astral în visul de după moarte, Poate o clonă?…, Dimensiunea Bardo, Gânduri pentru eternitatea lui Horia, Epilog etc.
Debutul cărții este unul ex abrupto, convulsiv, alcătuit dintr-o pletoră de senzații disjunctive care par a găsi în demersul confesiv, scriptural o oarecare cauterizare a suferinței: „Brusc, simt că se nasc cuvintele în mine și vor să se așeze pe hârtie, ca pe un liman solid al gândurilor mele. Ca pe o margine de suflet a lui Dumnezeu, să se aline durerea mea”. Drenajul rememorativ este realizat în volute, trecând ani de la o consemnare la alta, până când prozatoarea va fi gata să-și asume valorificarea scripturală a trecutului. Până atunci, elaborează în gând textul pe care nu are puterea emoțională de a-l încredința hârtiei. Scrisul devine un adjuvant al solitudinii și al des-ființării sinelui, golit brutal prin pierderea atributului matern. Jurnalul prim al protagonistei este dublat de relatarea întâmplărilor propriu-zise, în cheie nostalgică uneori, încărcată de mânie, dar mereu cu mândria unei femei ieșite din magmă seniorială.
Există numeroase episoade traumatice în acest car funerar romanesc. Cel mai covârșitor e cel de la morgă, când mama se vede obligată să facă față ireversibilității destinului, să se confrunte cu efigia imobilă a unicului fiu. Romanul este unul preponderent thanatic, înregistrând, cronologic, stingerea fratelui Bujorel, la șaisprezece ani, victimă a mal praxis-ului, a fiului, proaspăt absolvent al examenului de bacalaureat, a tatălui, a mamei, a lui Victor, la nu prea multă vreme după împlinirea maritală. Peste tot sunt semne, într-o irecognoscibilitate tardiv devoalată. Presentimentele le validează de fiecare dată. Esențial este subcapitolul Suflet întristat. Testamentul, când, într-o discuție la puțină vreme după terminarea examenului de maturitate, excedat de amestecul nea-venit al unui profesor din comisie, Horică se arată îngrijorat de viitorul mamei, în vreme ce de al lui − era sigur: „Viitorul meu e clar. Dar tu, dacă eu plec din oraș, ce mai cauți aici? Nu vezi că locul tău nu e în orașul ăsta? Ești tânără și singură! Ești frumoasă și n-ai pe nimeni! Trebuie să pleci, aici n-ai nicio șansă să-ți găsești un bărbat potrivit! Și trebuie să te înscrii la doctorat! Să-ți iei o mașină, să te măriți! Du-te din orașul ăsta care nu e pentru tine! Uite, alege-ți un oraș mare, care-ți place ție mai mult și mută-te acolo. Dar nu la Cluj, să mă stresezi pe mine!”. Și acest proiect, de rupere din consemnul de egalitate, va fi urmat întocmai: plecarea pentru o vreme în America, studiile doctorale, căsătoria cu Victor, concretizarea editorială a proiectelor lirice și epice.
Semnele fatalității sunt presărate peste tot, prin refuzul gitanei de a-i citi în palmă sau prin apariția, la douăzeci de ani, în apa cu lumânare a lui Nushi, cea care spunea că a găsit o posibilitate de comunicare cu spiritele, a imaginii Maicii Sfinte, prin stările superlative de angoasă sau prin aprehensiunea, în ultimele luni, a unui pericol iminent ce-l paște pe Horia. Obsedantul avertisment, prezent și pe coperta întâi în buna transpunere plastică a lui Lucian Dobârtă, relevă o apariție miraculoasă și spectaculară, pe pajiștea râului Lighet, a unui Christ răstignit, vertical, ce-și rotește crucea și o privește cu compasiune, trimițându-i un mesaj.
Dimensiunea metafizică, transcedentală a părții secunde nu poate fi pătrunsă fără un bagaj minim de cunoștințe de filosofie budhistă. Și avem și aici o evidentă tehnică a palimpsestului, care obligă cititorul la lecturi adiacente, ale textului-mumă, necesare surprinderii chintesenței acestei secțiuni. Nici prin acest aspect romanul nu este unul comod, ci angrenează paliere de receptare multiple. Pe parcursul cărții, cele trei filtre bardo vor fi distilate în brodura narativă și filtrate prin destinul personal al mamei care încearcă să-și anestezieze trauma provocată de dispariția fiului prin căutarea de căi de comunicare cu spiritul acestuia, elementele de bază ale filosofiei tibetane, precum alegerea porții unei matrice – ca simbol al recrutării unui alt trup, viziunile anticipative asupra locului nașterii sau nașterea prin matrice, ce presupune revenirea în lumea umană. Bardo Thödol constituie un text funerar care este recitat pentru a ușura conștiința unei persoane recent decedate prin moarte și a o ajuta într-o renaștere favorabilă. Hey, sunt aici! îl înfățișează pe expirul lui Horia, ca prima etapă, ce urmărește recompunerea circumstanțelor accidentului și căpătarea stării de imponderabilitate. Periplul astral al visului după moarte este întărit de Bardo, visul de după moarte, când spiritul umblă prin lume, dar e transparent și aude.
Romanul are și note spectaculare, de policier contemporan, precum cele prezente în subcapitolele Scenariu posibil sau O copilărie furată. Scenarii posibile, când avem acces, la Chișinău, la rețeaua traficanților de droguri, succedate de răzbunări sangvine și de penelări ale strategiilor de corupere a minorilor.
În oglindă față de romanul precedent pare tratată plecarea, pentru un an, în America. Confruntarea cu realitatea transatlantică, serviciile de îngrijire a persoanelor vârstnice aflate sub hegemonia româncelor din Seattle sunt fixate în tușă chirurgicală, cu obiectivarea celui care nu e alterat de năstrușnicia visului american hollywoodian. Tot aici are loc concilierea cu biserica, aspect întărit și de statutul de profesoară de limba română pentru copiii din diaspora de pe lângă școala penticostală de duminică. Auzind felul în care se exprimă pruncii concitadinilor, Doamna/Lady nu poate să nu exclame: „N-am mai pomenit o limbă atât de barbară ca româneasca americănită!”.
Prozatoare și stihuitoare de forță – aspect relevat în cărțile Vibrații (Vatra Veche, Târgu-Mureș, 2021) și Dinamica fericirii (Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2023), bine ancorată în actualitate, cu o osatură tex-tuală penetrantă, indiferent de câmpul beletristic asumat, Valeria Bilț (prezență ravisantă pogorâtă parcă dintr-un studio cinematografic) este hăruită nu numai cu darul zicerii, ci și cu acela al implicării lectorului în demersul discursiv, empatizându-l. Recentul roman, Blestemat a fi oricare, întregește saga emigrării, începută în romanul precedent, Ubi bene?… Ubi patria?, oferind o diagnoză probă a comunității românești din America, dar mai ales traduce, prin personale felii de viață, testamentul lăsat de unicul fiu, „resorbit în Lumină și devenit Pace…”.
Daniela SITAR-TĂUT
Material publicat în revista Nord Literar nr. 6 (253), iunie 2024