Distihul lacrimilor
De ce, de la o lacrimă de-a ta,
ia foc și se-aprinde-n cer o stea?
Catrenul soarelui
Iubite, știi că soarele se-aprinde
pe cer nu-ntâmplător, cum poate crezi,
ci ca, atunci când mă îmbrățișezi,
să-mi vezi tot sufletul spre-a mi-l cuprinde?
Bilanț
Tu m-ai învățat să repar păsărilor zborul,
apoi mi-ai pus pe umeri aripile lor,
ai schimbat ploaia cu zăpada, de ieri, într-un nor,
și mi-ai hrănit cu distanțe piciorul.
Mi-ai dat totdeauna, în iubire, măsura,
ca un ceas orele lui de extaz și iubire,
iar după ce mi-ai lustruit cea din urmă privire,
mi-ai măsurat tot trupul cu gura.
Ce bine ne-am potrivit noi doi la cuvinte și glas,
și totuși, după ce ne-am ascuns fiecare-ntr-un cer,
am văzut că tot ce credeam că-i iubire-a rămas
de nedezlegat ca un ultim mister…
Catrenul crizei de timp
După cum, frumoasă-n mărginime
spui că sunt doar dacă mă privești,
nu-ți rămâne timp să mă iubești,
după ce mă-nveți în întregime…
Dilema sufletului
Credeam că sufletul mi s-a acrit
ca vinul dintr-o sticlă desfăcută
pe un peron rămasă nebăută,
când colo, tot ca el, s-a învechit
și s-a înnobilat la fel, bag-seamă,
precum poeții bântuiți de har
sau popii-atunci când intră în altar,
și-mi stă în trup la fel ca sfinții-n ramă…
Stare de singurătate
Imposibila despărțire
Iubirii mele, niciodată piedici
tu nu i-ai pus, ci ca pe-un Crez, o predici,
ca preoții de orișice religie,
iar chipul tău în ochi îmi e efigie.
Nu voi pleca să am de un-să vin,
căci mi-e iubirea un tărâm divin
în care-oficiază Dumnezeu
în timp ce-n tine-oficiez doar eu.
Nu, n-am să plec niciunde-atât cât drumul
nu mă va vrea nicicum, ca focul, fumul!
Doina DRÎSTARIU
Material publicat în revista Nord Literar nr. 6 (253), iunie 2024