Istoria literaturii noastre cunoaște perioade în care politicul a căutat să impună o perspectivă anume asupra existenței, subor-donată ideologiei de moment. O perspectivă menită a-i valida suplimentar opțiunile, grila axiologică, interesele hegemonice proprii. Scriitorii care au refuzat alinierea la comandamentele respective au fost nevoiți să suporte, în funcție de gradul de rebeliune, felurite exerciții de îmblânzire, care să le reamintească la nevoie cine ține frâiele, inclusiv în spațiul literar (hărțuirea confortului creator, respingerea publicării/difuzării cărților, văduvirea de suport exegetic, supraveghere, demiteri din posturile ocupate, amenințări directe, detenție ș.a.m.d.).
Revizitarea de către specialist a unor astfel de epoci reclamă prudență, o exploatare onestă a surselor și mai ales curajul de a adăuga celor disponibile (socotite sigure, obiective și constituind – dacă împrumutăm delimitarea operată de Joseph Morsel – rezultatul „diferenței dintre sursele produse și sursele distruse”) documente descoperite în propriul demers, exploatabile ulterior și de către alți cercetători.
Este ceea ce ne propune Alexandru Ruja în lucrarea cu titlul Cercul Literar. Destine frânte – Destine împlinite (Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2020). Încă din preambulul volumului, autorul ne prezintă, în consens cu habitudinile academice, țintele vizate de întreprinderea domniei-sale. Dezvăluie totodată și câteva chestiuni de laborator, ce țin, în bună măsură, și de personalitatea sa auctorială. Aflăm astfel că universitarul timișorean și-a întocmit cartea „stratificat, în portativ literar, cu tonalități și intensități diferite” (p. 9). Este o mențiune care, la o iute privire, nu atrage neapărat atenția cititorului. Cu cât înaintăm însă pe traseul lecturii, observăm că între notele și accentele despre care vorbește autorul ia naștere, pe un portativ exploatat – după cum se știe – de numeroși alți cercetători, o compoziție orchestrată aparte. Specialistul este unul dintre aceia care nu se mulțumește cu valorificarea scrupuloasă a elementelor puse la dispoziție de bibliografia aferentă obiectului, ci le adaugă sonuri/nuanțe datorate investigațiilor și interpretărilor personale. Ne întâmpină astfel informații care nu fuseseră deloc valorificate de către teoreticieni, ele rămânând în posesia unor persoane particulare sau lâncezind prin arhive instituționale din țară și din străinătate.
O altă dimensiune ce delimitează noua lucrare este aceea că reexaminarea „dosarului” cerchiștilor se desfășoară cu precădere din perspectiva relației dintre posibilitățile și opțiunile lor cultural-existențiale (ca mărci ale unei conștiințe libere, capabile de discernământ, deschise spre inovație și spre orientarea literaturii române în acord cu devenirea celei universale), pe de o parte, și ideologia politică a vremilor (neînstare a privi lucid pericolul permanentizării spiritului retrograd la nivelul întregii culturi române și inoculând – prin metode și mijloace coercitive tot mai dure – o atitudine generală viciată, castratoare a oricărui efort de înnoire, de sincronizare cu evoluția fenomenului literar apusean), pe de alta.
Atari reconsiderări dovedesc că, oricât ar fi de bătătorit un domeniu, se ivesc mereu aspecte neatinse de ochiul cercetătorilor, readucerea lor la suprafață având forța de a deschide căi inedite de abordare a problematicii supuse atenției. Este ceea ce întreprinde Alexandru Ruja prin cartea de acum. Autorul răscolește depozite de periodice, parcurgând tot ce descoperă sub semnătura cerchiștilor, consultă la CNSAS documentația de urmărire a fiecărui membru al Cercului, apelează la destăinuirile lor personale (pe unii dintre ei cunoscându-i), le citește corespondența, descinde în instituțiile școlare unde au învățat aceștia și, nu în ultimul rând, valorifică documente și informații furnizate de cercetările doctoranzilor aflați sub coordonarea sa.
Structura cărții, respectiv a capitolelor, e specifică unui asemenea demers. Secțiunea din deschidere e alocată Manifestului și revistei, după care urmează opt capitole destinate câtorva dintre membrii Cercului: Victor Iancu, Ștefan Aug. Doinaș, Radu Stanca, Ion Negoițescu, Eugen Todoran, Ovidiu Cotruș, Deliu Petroniu și Ion D. Sîrbu – tot atâtea micromonografii ce pot constitui (prin conținuturi și prin alcătuire) o bază ideală pentru întreprinderi de sine stătătoare.
Paginile ce fac referire la scrisoarea deschisă devenită manifest (publicată, cu titlul ARDEALUL ESTETIC și cu subtitlul O scrisoare către d. E. Lovinescu a «Cercului literar din Sibiu», în Viața, an III, nr. 743 din 13 mai 1943) alternează reproducerea și comentariul unor pasaje cu informații legate de ambianța epocii, urmate de o analiză complexă a răspunsului dat de exegetul bucureștean. Autorul precizează că Manifestul (conceput și redactat de Ion Negoițescu, semnat „Cercul literar de la Sibiu”, cu menționarea unor nume) e precedat de un text scris de Dan Petrașincu, ce elogiază, cu argumente, personalitatea critică lovinesciană și scoate în evidență adeziunea cerchiștilor la ideile exegetului. Printre rândurile articolului se poate lesne „citi” și despre ecourile la care se așteaptă semnatarii scrisorii din partea puternicilor zilei.
Paginile ce urmează sunt rodul muncii efective pe text a universitarului timișorean. Ideile relevante din scrisoare, în cea mai mare parte agreate de Alexandru Ruja (continuarea direcției maioresciene, raportul cultură majoră – cultură minoră, libertatea spirituală, evaluarea lucidă a literaturii din Ardeal, conștiința estetică, bunul gust, promovarea literaturii citadine, disponibilitatea de implicare activă în modernizarea peisajului literar contemporan ș.a.), sunt examinate onest și însoțite de motivații pertinente. Din păcate, e nevoit a recunoaște cercetătorul, tot acest efort de a contribui la desțelenirea culturii a rămas la nivel de „visuri și pretenții”: „schimbarea de regim i-a pus pe cerchiști pentru o perioadă sub semnul destinelor frânte” (p. 28).
Se fac apoi referiri la scrisoarea de răspuns (redactată de criticul de la Sburătorul în timp ce se afla internat într-un sanatoriu), Lovinescu însuși fiind cel care a socotit documentul drept un manifest ce „merită să intre în conștiința publică”. Deși nu îi cunoaște pe semnatarii lui, exegetul le laudă îndrăzneala și entuziasmul, însă îi avertizează și în ceea ce privește controversele iscate, cu atât mai mult cu cât sunt și tineri, și ardeleni (venind adică dintr-un spațiu cultural unde eticul și etnicul surclasau considerabil esteticul). Pe lângă aceasta, Lovinescu îi trimite o epistolă în privat și asistentului universitar Victor Iancu (crezând că el a fost autorul articolului), unde laudă calitățile redactării și „probitatea” gestului. Mai departe, găsim informații legate de reacțiile la manifest (atacuri din partea presei ultranaționaliste, discreditarea autorilor prin aluzii la duplicitatea lor, reproșuri vizând lipsa de empatie față de poporul împovărat de război ș.a.).
Cele aproape trei pagini alocate revistei au în vedere în principal articolul intitulat Perspective, din primul ei număr, semnat de Ion Negoițescu (singurul redactor menționat), material ce reia ideile din Manifest. Și destinul acesteia s-a dovedit unul frânt.
Capitolele dedicate cerchiștilor urmăresc viața și activitatea lor prin prisma tiparului stabilit inițial de către Alexandru Ruja: „destine frânte – destine împlinite”.
La Victor Iancu, absolvent de studii superioare la București și în Germania, profesor la Cluj, apoi la Universitatea timișoreană, remarcă seriozitatea, „rigoarea academică, ținuta intelectuală” și „refuzul improvizației” (p. 49). Realizatorul volumului evidențiază contribuția acestuia la înființarea și promovarea Cercului Literar de la Sibiu și trece în revistă conținuturile câtorva studii și articole risipite prin publicațiile periodice ale vremii. El a avut – remarcă exegetul – un rol semnificativ în lămurirea unor aspecte estetice ale activității colegilor cerchiști (mai toți provenind din rândurile foștilor săi studenți) și ne lasă cele dintâi portrete ale acestora într-un studiu cu titlul În chestiunea nouei mișcări estetice din Ardeal. Ce este Cercul literar din Sibiu, apărut în Timpul (anul VII, nr. 2192-2193 din 19-20 iunie 1943), articol care „este ca și necunoscut și nefolosit” în puzderia de lucrări ce abordează demersul cerchiștilor. Se fac apoi referiri la edițiile alcătuite de Mircea Popa (Victor Iancu, De la estetică la literatura comparată, 2006) și de fosta doctorandă a profesorului Alexandru Ruja, Sorina Nevodenszki (Victor Iancu, Studii de Literatură și Estetică, 2010). Aflăm că esteticianul avusese în proiect niște cercetări mai ample, despre care și scrie într-un memoriu, însă cum volumele respective nu au fost de găsit, concluzia este că, din pricina războiului, ele s-au pierdut prin edituri și tipografii înainte de a apuca să fie tipărite. Chestiuni inedite găsim cu privire la teza de doctorat a lui Victor Iancu, a cărei traducere din limba germană a fost publicată, pe fragmente, în Saeculum. Versiunii integrale i s-a pierdut urma – după cum menționează teoreticianul –, deși se făcuseră investigații chiar și la universitatea müncheneză. S-a găsit însă manuscrisul referatului întocmit de către coordonator, textul fiind reprodus, împreună cu sumarul bilingv al lucrării, în paginile capitolului. După Al Doilea Război Mondial, viața lui Victor Iancu se transformă fundamental, fiind în permanență supravegheat de către serviciile secrete ale statului (în volum sunt reproduse și câteva note informative în acest sens). Este demis, pe motive politice, de la universitate, apoi din celelalte locuri de muncă. Toate acestea situează destinul lui Victor Iancu sub semnul sintagmei ce traversează întreaga cercetare a lui Alexandru Ruja.
Cu aceeași acribie se ocupă teoreticianul de toți cerchiștii selectați, fiecare suferind – în pofida înzestrării de excepție, a valorii operei și a unei existențe oneste – de pe urma tarelor regimului. Pe parcursul capitolelor, ne întâmpină repere ale biografiei acestora, cu insistență pe grila axiologică ce le-a ghidat devenirea, cu aprecieri privind exilul interior, anii de închisoare ori multiplele privațiuni (factori care însă nu le-au pervertit caracterul, nici grija pentru urmarea consecventă a idealurilor pentru care au trăit). Sunt amintite cele dintâi încercări literare, apoi sunt comentate nu doar lucrările eseistice ale membrilor Cercului, ci și fragmente din opera beletristică (de pildă, în cazul lui Radu Stanca și al lui Ștefan Aug. Doinaș găsim numeroase considerații legate de producțiile lirice). Sunt reproduse fragmente de interviu, se întocmesc fișe biografice ale personalităților cu care au venit în contact, se citează din rapoartele Securității, se aduc din arhive îngropate de vremi cine știe ce informații nebăgate în seamă de alți specialiști, dar cu relevanță pentru comprehensiunea întregului și a unei conjuncturi istorico-politice cu efecte dramatice asupra societății românești. Mai mult, teoreticianul descoperă creații inedite ale membrilor Cercului, inclusiv din perioada debutului (sau care schimbă ceea ce se știa cu privire la începuturile literare ale autorilor respectivi – a se vedea capitolele despre Radu Stanca și Eugen Todoran).
Considerăm că întreprinderea universitarului Alexandru Ruja este un act reparator necesar, ce nu poate fi omis în demersurile viitoare pe marginea acestei problematici. Avem de-a face cu o lucrare de încredere, cum sunt, de altfel, toate scrierile autorului. E un volum dens, cu dezbateri de idei ce stârnesc interesul specialistului.
Delia MUNTEAN
Material publicat în revista Nord Literar nr. 6 (253), iunie 2024