Odată ai trecut
Curtea casei e o rană dulce,
solitare amintiri,
iar pavajul, cel de iarbă străjuit,
peste care tu călcai atunci când ai venit
zâmbind…
dar mie, ochilor, nu îmi venea să cred
cum izbuteai să faci să plutească
balonul de săpun prin care eu vedeam
femeia tânără –
nălucă cu veșmântul sângeriu
și îmi șopteai, credeai că nu o să mai vin
și niciodată, dup-aceea, nu ai mai venit…
povestea nu se mai repetă
nici nălucirile nu sunt ca cele ce erau cândva…
Singur, pavajul cel de iarbă năpădit
visează pași de auroră, pași ușori,
la fel cum toamna frunze cad
să mă învețe despre moarte
să-mi amintească cum treceai
prin curtea mea
zâmbind…
În pragul marii uitări
e târziu și prin perdeaua toamnei
s-a strecurat o imponderabilă frunză
cămașa e împăturită cu duioșie costumul netezit
în bombeu preț de o clipă licăresc ape sărate
toate se vor pune la păstrare în șifonierul de la subsol
nimeni nu știe dacă frunza mai plutește pe ici pe colo
își conferă secunde de răgaz în ochii celor ce încă mai cred
că ceasul e o fantasmă și muntele de fapt nu există
înghiontită de vinișoarele roșii
ea tremură uimită la parada grozăviilor pierdute
e doar postludiul potopului ce lasă alge pe cale
cioburi de scoici și ramuri de finic
dimineți renăscute solstiții ce bat din palme
troiene în care până și deceniile de singurătate lipsesc
toate așternute la picioarele reci ale marii uitări –
premergătoare nemărginitului anotimp fantastic
stăpână peste lespezile de nisip
și peste umbra desprinsă din om
Poetul nu moare
și dacă nu știți nimic despre el
și dacă nu l-a văzut nimeni pe drumul damascului
prin vreo crâșmă sau prin alte spații
aglomerate de atâta singurătate
înseamnă că a venit vremea
să șadă pe scaunul lui dumnezeu
de unde zvârle una câte una
pietrele albe smulse din mandrina mirărilor
șoptite ele seamănă ouălor de paște
boltite și cizelate de atâta rostogolire
prin coșul pieptului
cad clipocind în lacul cu nuferi
cu rădăcinile înfipte adânc în ochiul ascuns
al celor care duc pe umeri
greutatea solitudinii
dincolo de orizontul evenimentelor
Ciprian COC
Material publicat în revista Nord Literar nr. 5 (252), mai 2024