Fire meditativă, Gheorghe Pop scrie o poezie de reflexii asupra relației omului cu eternitatea, la drept vorbind cu Dumnezeu (v. volumul Neodihna gândului), întrebându-se „ce va fi să fie / după ce trecem pragul – Dincolo… / pe tărâmul de inefabilă poezie” (Aureole de gânduri). Astfel își definește și demersul liric: „stau de vorbă / cu mine însumi, cu Voi, / cu Nepătrunsul – Nesfârșitul / cu tot ce ne-nconjoară” (Gnoti se avton) și totul se petrece sub semnul divinității: „În Grădina Maicii Domnului / la răsărit de Poarta Sărutului, / cu roua ochilor strălucind / întru Lumina Cuvântului, / scriu pentru Voi / pe tablele inimii smerite, / Poemele Sfintei Iubiri” (Cu roua ochilor).
Nu încape îndoială, e o poezie profund religioasă, dar autorul nu se aliniază nicidecum acelora care versifică precepte, scene, tablouri etc. din Biblie, o poezie ilustrativă, didactică, dacă vreți. Gheorghe Pop, prin misiunea sa preoțească, este un interpret, un gânditor în spiritul marilor adevăruri ale Evangheliei Mântuitorului. Asupra cărora meditează, vorbind, la rândul său, în parabole, într-un limbaj metaforic, pentru a sugera astfel cuprinderea tainelor universului în detaliile lui semnificative: „adeseori, trecând / pe lângă pietre, întâmplător, / privind, văd înlăuntrul lor, / încremenită tăcerea, / abia atunci când / una de alta s-au izbit, / în afară ies zgomote, scântei, / dovadă că și bolovanii simt / ce este durerea…” (Durerea tăcerii).
Este în toate o febrilă căutare de sine, o nevoie de identificare cu elementele universale, între care el însuşi se simte ca parte gânditoare, purtătoare de sens transcendental: „cu Ochiul deschis înlăuntru, / Lacul, Sinele meu, / își contemplă Adâncul… / întrebându-Se cu vădită mirare, / cum încape Cerul în El, / cu toată mulțimea-i de stele, / crezând mai mult decât i se pare / că dintotdeauna Nemărginitul, / în Adâncu-i, oglindindu-Se, / Îl încununează… / cu inefabilă slavă” (Cerul din noi), trimițând la înțelegerea Facerii primordiale pe care o evocă, de asemenea, în trăire personală, cu încărcătură metaforică de sorginte biblică. „«Secerișul» este aproape, / «Secerătorii-s puțini»… / din spice de aur – / Cunună de Mire – / pe frunte o port – podoabă cerească, / – din vremea când – / peste învolburatele ape / plutea Duhul Sfânt / Pământul abia începea să mijească, / și din cântec – Ecoul a purces / în nemărginirea albastră” (Secerișul este aproape).
Introspecția este mereu răscolitoare de neliniști, de întrebări fundamentale căutând calea spre lumina dumnezeiască. Tocmai în acest sens și izvodește emoționante rugăciuni, pe care le-ar putea prezenta lumii în demersurile sale liturgice: „Doamne al Cerului și al Pământului, / Părintele Meu adorat, / Te laud neîncetat și Te preamăresc, / cuvinte nu am să Îți mulțumesc / pentru toate câte dumnezeiește Le-ai creat… / pentru câte vor fi și nu le-am explorat / Îți mulțumesc, Doamne, că exist… / Iar dincolo de toate și de tot / Sunt mult mai fericit / că în suflet Te port, / rămânându-mi de-a pururi / Lumina de veghe-n Cuvânt” (Rugăciune stăruitoare).
Discursul e confesiv, implicând biograficul, tot așa, metaforic, mereu cu tentă mărturisitoare a sondărilor în cugetul și în gândul propriu: „Adâncit în imensitatea Gândului, / purtându-Mă pe aripile lui / Frumosului îi explorez necuprinsul, / Având sentimentul că / Multiversul este în Mine, / mai mult decât / aș fi Eu întrânsul…” (Logosul creator). E neliniștit în fața trecerii implacabile a timpului pe care îl percepe prin interogație: „cine a văzut vreodată / a Vântului aripă, / încotro zorește Timpul ,/ clipă după clipă, / ce înfățișare are Gândul, / de unde vine, fără odihnă, / până aievea nu își vede, / în oglinda Devenirii chipul…” (În căutarea sinelui).
Când coboară din meditații, devine un sensibil pastelist, contemplând anotimpurile, în dinamica lor ancestrală: „E toamnă din nou, / a câta oară? / copacii se plâng, / că somnu-i prea lung / și nu știu dacă / ajung în Primăvară” (Pădure de gânduri).
Poezia lui Gheorghe Pop este, așa cum bine remarca Diana Adamek, „expresia unor îndelungi interogații despre sensul trăirii și al trecerii, o meditație calmă și împăcată cu rosturile adânci ale «lutului gânditor»”. Tușele melancolice sunt irizate de taina rugăciunii, pe care o rostește oarecum ritualic: „Strigătu-Mi, auzi-l, Doamne, / tinde-Ți Dreapta Ta prea sfântă / și din moartea-mi sufletească, / cu veșnica-Ți iubire, la Tine mă ridică” (Strigătu-mi auzi-l, Doamne).
În întregul ei, lirica lui Gheorghe Pop are profunde vibrații religioase.
Constantin CUBLEȘAN
Material publicat în revista Nord Literar nr. 5 (252), mai 2024