Coduri-nvăluite-n mister,
Inteligență fără trup,
Tablouri, sunete adesea bizare,
Artă creată de-o lume fără chip.
ChatGPT 31.07.2023
Prompt: patru versuri despre arta inteligenței artificiale
Am deschis Cutia Pandorei, ne-am tăiat craca de sub picioare. Nu ne mai rămâne nimic de făcut decât să trăim anarhic, utopic, fără constrângeri și fără scop. Inteligența artificială ne preia îndatoririle și totodată drepturile. Poezia, arta, viața, în definitiv, ni le pasăm nepăsători și cu oarecare voluptate sadică unor algoritmi din afara înțelegerii noastre, unor mașinării care, asemenea falsului profet, ne amăgesc cu promisiuni deșarte.
Cam așa ar suna o concluzie grăbită vizavi de prezentul nostru invadat violent de noile manifestări ale ChatGPT, Dalle, Midjourney, Stable Diffusion, Monica de la Google, Ana de la Uniqa Asigurări și probabil în curând Maria de la magazinul din colț și Viki de la Felinarele Roșii, mereu pregătite să răspundă anticipat nevoilor clienților, chiar înainte ca ei însuși să și le descopere. Sigur, acum poți scrie atât un haiku, cât și un roman de trei sute de pagini, în câteva secunde, poți genera fotografii sau orice fel de artă digitală într-o clipită, poți schimba vocile din melodii dând naștere celor mai suprarealiste combinații muzicale sau poți falsifica cu ușurință orice discurs politic, dar poți oare crea într-adevăr artă? Și dacă întrebarea poate părea din domeniul prețiozităților ridicole, o întrebare cu răspuns subînțeles care să flateze orice cititor, prin situarea lui cumva deasupra și în afara posibilităților limitate și totodată inferioare ale mașinăriei, ei bine, aflați că ea nu este deloc așa! Căci nu este cu nimic mai prejos producția IA față de marea masă a mediocrităților care ni se prezintă astăzi ca fiind artă înaltă. Din contră, găsesc că un prompt bun poate genera mult mai multă valoare decât mințile multora dintre scriitorii noștri și cu atât mai mult ale așa-zișilor artiști vizuali contemporani și, obligatoriu, independenți. În cazul ultimilor, nici nu e greu, indiferent dacă sunt comparați sau cu inteligență artificială.
Iar în acest context, în care mii de artiști independenți, lucrători în industria creativă din în-treaga lume, copywriteri, webdesigneri, gamedesigneri, etc.-designeri se plâng de pierderea joburilor din cauza superiorității, dacă nu creative, cel puțin economice, a IA, ce se întâmplă cu artistul tradițional, cel care lucrează nu cu pixeli, ci cu culori din tub, cu dalta și nu cu eraser-ul din VR, cu penița de bambus și nu cu stylus-ul? Rămâne el în afara realității, ca o relicvă numai bună pentru studiul antropologilor din viitorul apropiat care îl vor studia cu mănuși bio și mască de plastic reciclat? Este el rupt de prezent, defazat de înțelegerea noii societăți, mai poate fi el conștiința propriului timp sau a căzut această sarcină pe umerii virtuali ai inteligenței artificiale?
Răspunsul este dificil, căci doar istoria va putea trage concluziile finale, dar o variantă de la firul ierbii ar fi cam așa: pictorul clasic, cel care nu dezertează în spatele șevaletului, rămânând cu propria lui lume stabilă, constituită, sigură, cu aceleași personaje care levitează dulce deasupra unor nori în formă de pește, preparând mereu aceleași rețete bucolice bine primite de public, acela care rămâne treaz la lumea vie și este mereu atent la nou, el este cel care surprinde cu adevărat expresivitatea noii noastre vieți hibride, căci doar el are privirea atentă și bine formată, gata să vadă dincolo de aparențe.
El este cel care observă că în spatele posturii ciudate a tinerelor aduse de spate spre ecranul telefonului, împietrite parcă într-o îmbrățișare maternă tensionată, în care varianta depăsită și materialistă a pruncului a fost înlocuită apoteotic de lumina pură, pălpâitoare și, de obicei, albăstruie a ecranului, există totuși o trăire ascunsă, uneori chiar intensă, în lumea interminabilă a rețelelor de socializare. El este cel care vede dincolo de cearcănele și de surplusul de kilograme ale trupurilor încovoiate de zei și de zeițe guralive împărtășind înțelepciune de viață prin stories și reel-uri, el este cu adevărat consemnatarul timpurilor noastre, cel care surprinde cu înțelegere și bunăvoință trăirea omului nou în social media, poezia lui involuntară care naște sensibilități și expresivități nebănuite.
Și pentru a nu vă ține în suspans dincolo de limita suportabilității oricărui cititor versat care știe că de mult trebuia deconspirat artistul despre care este vorba, voi trece numaidecât la dezvăluire: Mircea Bochiș. În prefața unei cărți bibliofile a Cristinei Irian, cea care a colecționat de pe Facebook o serie de postări cu potențial liric notabil, din sfera suprarealismului, publicându-le într-un volum de poezie, Mircea Bochiș scrie un manifesto despre extinderea câmpului artei: „Avangarda nu s-a sfârșit și nici nu are de gând să facă acest lucru. Apar noi instrumente care contribuie subliminal să o ducă mai departe: Facebook, calculatorul și încă multe altele pe care le considerăm elemente banale au o viață virtuală paralelă cu cea pe care o trăim”. Pictorul băimărean ilustrează volumul Cristinei Irian cu imagini culese de asemenea de pe Facebook, în stare brută sau prelucrate ulterior cromatic, accentuând saturații sau inversând culori.
Acest tip de preluare a unor fotografii realizate evident cu alt scop, chiar și dacă subiectul este o operă colectivă de pe zidurile Mediașului, cu intervenții sălbatice și anonime peste desenele murale ale unor copii, deschide cu siguranță dezbateri motivate despre drepturile de autor. Cui, dacă într-adevăr putem discuta despre un creator coagulat, cui i se cuvine menționarea numelui în dreptul autorului? Copiilor, nenumăraților anonimi care și-au scrijelit numele sau tot felul de obscenități în jurul acestuia, fotografului care a ales o anumită oră și un anumit decupaj pentru a le reda sau celui care le-a recontextualizat și le-a revelat natura lor de posibile ilustrații într-un volum de poezie? Este clar că ne aflăm într-o terra incognita, în care tot ce putem face este să ne ghidăm după legile lumii anterioare și să ne folosim rațiunea și propria judecată, chiar așa învechită, cum de multe ori este acuzată. Sunt Graffitti-urile lui Brassai opere libere, instantanee anonime ale unei arte neasumate și, mai mult, abandonate? Sau sunt ele construcții de autor, decupaje regizate dintr-o realitate efemeră, înmagazinate pentru eternitate prin ochiul și mâna lui Brassai? Subiectul a fost de nenumărate ori dezbătut, încă de la apariția fotografiei, iar concluziile îi conferă lui Brassai statutul indubitabil de autor cu toate drepturile asupra fotografiilor sale.
Dar astăzi, cu democratizarea absolută a fotografiei și cu transformarea fiecărui posesor de telefon într-un posibil Brassai, problema paternității imaginilor redeschide era dezbaterilor. Există un volum enorm și în continuă creștere de moloz vizual, mii de terabiți de pixeli adunați sub forma selfie-urilor de budă, a anunțurilor de vânzare diverse, mii de apusuri leșinate cu sori sau lune nefocusate și câte mai de câte inutilități aflate la limita jignirii bunului simț. Pe de altă parte însă, această realitate este simultan și un izvor proaspăt și încă neexploatat la adevăratul lui potențial de surse poetice, melancolii lirice, asocieri dadaiste sau succesiuni suprarealiste care l-ar face până și pe Dali invidios. Iar Mircea Bochiș se retrage uneori din fața propriului șevalet care găzduiește pânze impresionante, încărcate de tensiuni expresioniste nordice, pentru a răsfoi albu-mele de fotografii de pe social media, aceste vaste enciclopedii virtuale ale omului nou.
Iar el nu este la prima întâlnire cu aceste izvoare noi de inspirație, folosind cu mare succes motoarele Google de traducere pentru a da naștere unei cărți de versuri unice și irepetabile, pornind de la versurile în maghiară ale lui Péter Demény. Rezultatul, o serie de poeme dezarticulate, de o prospețime încântătoare, se situează în afara oricăror categorisiri comune, nefăcând parte nici din sfera automatistului, nici a dadaismului, nici a postmodernismului sau a oricărui -ism în general, căci el exploatează instrumente noi, tehnologice, care oferă fără prejudecată (sau judecată) serii de cuvinte care mimează inclusiv stilul sursei. Cel care decide dacă ele au dreptul la existență, la lectura de către terți sub forma înaltă a poeziei este întocmai comanditarul, cel care prin decizie devine autor, în siajul și sub auspiciile lui Duchamp.
Dacă Mircea Bochiș nu și-ar fi deconspirat asumat originile și mecanismele de generare ale poemelor, el ar fi putut ușor fi bănuit de o stranie genialitate, de o creativitate miraculoasă în afara oricăror mijloace creative previzibile. Asumându-și însă parcursul, el ne devine profesor, arătându-ne noile posibilități pe care tehnologia ni le pune la dispoziție, cele care ne îmbogățesc existența, dar acest lucru este valabil doar atâta timp cât nu ne pierdem propria coerență în fața lor și nu le cedăm integral sarcina de a ne genera istoria, prin această nouă artă sui generis AI, în fața căreia singura noastră salvare, dacă suntem tentați să mergem prea departe, este curajul de a striga, răspicat, atunci când este cazul, că Împăratul e gol. Ceea ce nu este cazul în discuția de față, fiindcă experimentele vizual-literare ale lui Mircea Bochiș sunt generate chiar de către IU, adică Inteligența umană, iar Împăratul lui este înveșmântat exact așa cum se cuvine și cum îi stă bine unui cap încoronat.
(Text publicat inițial în revista „Contemporanul”, reluat cu ocazia deschiderii expoziției personale a lui Mircea Bochiș la Muzeul de Artă, Centrul Artistic din Baia Mare, pe 18 iulie 2024)
Dalina BĂDESCU
Material publicat în revista Nord Literar nr. 5 (252), mai 2024