Tatăl nostru
Cel Atotputernic
Care de sus, din ceruri,
ne tot ierți
și ne îndemni
pe cărările vii
din voia Ta
cerul e una cu pământul.
Sângele nostru
cel hrănit din vistieria ta
e spre iertarea tuturor păcatelor.
Și ne apără, Preabunule,
de gânduri și de fapte nedemne,
căci din și în veșnicii
și aceasta e împărăția Ta.
De vorbă cu Evtușenco
Beut-am cu domnul Evtușenco
picături stelare ale unei dimineți în Altai.
Zisu-i-am că singurătatea
m-a dus în Siberia.
Să fiu aici
îmbătat de Timișul meu.
Atunci Evgheni a sucit-o la ale sale:
la votcă. O, Doamne,
și la depărtări.
La albele, nesfârșitele depărtări.
Curios, m-a întrebat
dacă știu de o poetă din Timișoara
care atât de sensibil scrie despre
iernile din Siberia.
– O cunosc, ușor i-am șoptit.
Se numește Silvia și e o poetă excelentă.
– Poate fi, se împotrivi Evgheni.
Însă ea scrie despre ceva ce n-a simțit
și poate nici văzut!
Ei nu i s-a întâmplat albul siberian.
Gerul…
Atotcuprinzătoarea ei. Apropierea ei.
– A, nu, îi ziceai. A simțit ea toate acestea
în ființa ei. În nervii ei, în ochi
și în vise. Acolo e Siberia ei.
În simțuri. Și de aceea Ea atât de mult sărută
cerul siberian, îi ziceai…
Și a tăcut.
După aceea m-a întrebat despre Gligor Sava,
un poet arădean.
Parcă a auzit ceva despre el…
Despre el, care toate le pierde
în jocul cu tăcerile Siberiei.
Poezia lui adoarme în pleoape, în stelele
și norii universului siberian.
Și-i rezistent în sălbăticia albă
atât de minunată…
În jurământul în limba rusă,
în dorul îngerilor pământeni
care din nou m-au scufundat în metafore
în caleașca ce pe zăpada siberiană
se înalță spre cer…
Poeții României Gligor Sava și Sylvia Hârceagă
membrii bibliotecii mele Libertățile Siberiei
cântă profunda dragoste de Sibir.
Strigătele ei, tăcerile ei
ale imperiului ei.
Ce mai tot timpul sună, pulsează și visează…
Și atunci dintr-odată am amuțit.
Fiind acoperiți de zăpada roșietică…
Tăcerea picturii naive din Uzdin
Doar un strigăt
mi-a mai rămas
ca preaplin să ajung
în strada Pictorițelor naive din Uzdin.
Întâmplată la țară.
Într-un sat. Cândva de tot mare…
Într-un sat care-și știa îmbrățișa
rugăciunile, slujbele, pomenile, hărnicia,
întrebările, nălucirile, moștenirile,
veșnicia, dorul, lacrimile…
Aici, când s-a cutremurat pământul
la împlinirea vremii,
din zidurile Uzdinului,
din visele ruinelor
născutu-s-a
înveșmântata artă în miros
de duminică.
Arta picturii naive, țărănești și luminate!
Arta duminicilor hoinare, a livezilor și culorilor astrale.
Și era și gata de plecare…
Spre spovedanii cuibărite în galeriile lumii,
Gata să răstoarne liniștea…
Ele: Anuica, Măria, Florica, Sofia, Mărioara,
Anuța, Ana, Viorica,
Steluța… în cătușele fanteziilor uzdinene ambițioase până la
Amenințări schimbat-au ceea ce era imposibil. De necrezut!
Schimbat-au – creând…
De parcă filosofia vieții e vis, iar a imaginilor – moft!
Coșmar!
Și nu e! Nici nu era!
Era seară de Ajun, iubire blajină, românism, biserică,
cuiburi de suflet, cămin, țuică de casă, glie,
timp… timp… timp…
Drame zilnice!
Această epopee se scrie la împlinirea a cincizeci de ani
de când femeile
Uzdinului s-au încrezut în lumina lină a luminilor
culorilor line,
în prunci, veșnicie și dor…
Despre el, dorul de inimă, au tăcut gândurile răzlețe
și simțite ale pictorițelor naive din Uzdin.
Doamnă
Să te mai văd o dată
îmbrăcată în straiele
poeziei mele
Epifania maramoană
La plinirea vremii –
Arătarea Domnului
a fost dăruită lumii
în chip de porumbel
La o altă plinire a vremii,
într-un sat din Dune,
satul lui Victor Simu,
după aproape două milenii,
deasupra sfintei biserici
a românilor
s-a-ntâmplat o altă Epifanie.
A fost înveșnicită fericita clipă
– martor grăitor în veacurile
ce vor veni
adeverindu-se magia că
„fericiți sunt cei ce n-au văzut și au crezut”.
Cântecul meu
Ce fac când nu cânt?
Tac.
Tăcerea e tot un cânt.
Vasile BARBU
(Uzdin, Serbia)
PARODIE
Lucian PERȚA
Epifanie uzdineană
(După Epifanie maramoană)
Prima lui carte
dăruită lumii
a avut parte
de o împlinire a minunii.
Refugiat în visele fecioarelor*
din toată Voivodina,
a bătătorit drumurile ploilor
de aproape patru decenii din pricina –
că acolo totul era dor
și cuvintele sângerau românește
pe buzele tuturor.
A fost pus cu fața la perete, firește,
– martoră e o lume întreagă,
dar până azi magia continuă să se adeverească,
adică oricine poate poezia să-i înțeleagă
și să-l fericească chiar fără să o citească!
*Cuvintele scrise cu italic reprezintă sau fac referire la titluri de volume ale autorului
Lucian PERȚA
Material publicat în revista Nord Literar nr. 5 (252), mai 2024