Recent lansat în cadrul târgului de carte care a celebrat douăzeci și unu de ani de apariție neîntreruptă a revistei de cultură Nord Literar (Baia Mare, 23-24 mai a.c.), volumul Nicolae Weisz prezintă: Cronici cronice și Acute. Ecran NETFLIX (Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2024) este o culegere de treizeci și patru de recenzii de film ale unui fin degustător al canalului de televiziune amintit în titlu, canal la care recunosc eu însumi că m-am abonat abia după ce am citit în publicația amintită anterior prezentările făcute de autor și după o discuție prelungită, pe această temă, cu acesta. Percep tomul de faţă ca pe un ghid cinefil, erudit şi incitant, redactat în cheie ludică şi bonomă, alternând stilistic registrul colocvial cu cel standard, literar, sau inserând paragrafe docte şi academice, elaborate în tuşă condescendentă, menite să descurajeze verdicte infailibile ale unora legaţi instituţional şi parcă definitiv de analiza/judecarea filmelor. Dincolo de aceste jonglerii şi sinuozităţi lingvistice, cronicile abundă în situaţii hilare, ironice şi autoironice. Socotesc că volumul ar merita să fie tradus, iar cei de la NETFLIX informaţi de faina reclamă ce li se face pro bono prin intermediul cronicarului. Comentariile sunt impregnate de mult umor, redate cu o ştiinţă a limbii pe care o întoarce pe toate feţele, prin toate cotloanele palierelor lingvistice.
Ca stil, volumul poate fi integrat jurnalismului Gonzo, un tip de jurnalism ultrasubiectiv, ce constituie deopotrivă atât o metodă de investigare, cât şi o modalitate de scriere, care nu-şi arogă mantia omniscienţei sau a obiectivităţii, iar cel ce se înscrie în familia celor atraşi de acest fel de abordare devine/este pionul central al textelor pe care le elaborează autenticist, la persoana întâi, adică personaj al celor expuse/analizate. De fapt, mâna roşie – logoul jurnalismului Gonzo – prezentă pe copertă relevă îmbrățișarea necondiționată a acestui stil care se pliază personalității atipice, neconvenționale a cinefilului.
Un posibil model ar putea fi considerat Hunter S. Thompson (tradus şi la noi, etalon al acestui tip de jurnalism), care, derobându-se de principiile clasice ale jurnalismului centrat pe obiectivitatea relatării, dă frâu liber exprimării subiective, interpelându-şi cititorii în legătură cu factorii perturbatori sau distorsionanţi ai opiniilor sale, făcându-i părtaşi ai demersului său critic şi modelând el însuşi o imagine mai verosimilă a realităţii. Astfel, jurnalistul Gonzo devine scenarist, regizor, cameraman şi interpret al creaţiei sale, brodând felii de viaţă.
Seria analitică a volumului lui Nicolae Weisz este deschisă de Strada l’Humanité nr. 8 (2021), al cărei subiect central îl constituie viețile vecinilor ce, deși nu se cunosc, pot să-și imagineze destinul colocatarilor din pricina pereților mult prea permeabili fonic. O constantă a discursului critic o constituie tehnica palimpsestului, specifică postmodernismului, ce funcționează ca o marcă de augmentare a ironiei, adresându-se unui lector cât de cât avizat, dotat cu un troler cultural (măcar mediu). Regizorul filmului, Dany Boon, este un fost actor de scheciuri, gen cu mare priză la publicul galic. Les sketcheurs reușesc să umple sălile și să fie în grațiile presei audiovizuale și scrise. Nicolae Weisz amendează îmbrățișarea excesivă a acestui om-orchestră ce-și paradează exhibator talentele multiple: „A devenit, firește, actor, scenarist, regizor, producător, dacă nu chiar Nureev, Iolanda Balaj, Einstein… Publicul l-a urmat pretutindeni, precum canișul pe stăpân. Și în car, și în căruță. Și călare, și pe jos”. Regizor al anostului Bienvenue chez les Ch’tis (Bun venit în țara lui Ch’ti), film produs și interpretat de el însuși, care s-a situat pe locul doi, după Titanic, în topul vânzărilor de bilete în Franța în anul 2008, Dany Boon propagă și aici un umor împiedicat și găunos, „cu multe locuri comune în limbaj”, situații fals comice, forțate, pedalând pe miza „fiorului de umanitate”, decelabil tocmai în carantina carantinaților, într-o manieră deranjant de didacticistă („noi fiind prin definiție niște bătuți în cap”), dirijându-ne asupra conduitei personale într-un astfel de context, pentru a ne împăca atât cu noi, cât și cu molima.
Traducerea titlului devine un alt prilej pentru autor de a susține ferm opinia că numele, prenumele, substantivele proprii, în general, nu trebuie traduse, altfel ajungem la barbarii lingvistice și conjuncturale și mai mari: „Cum ți-ar suna, de pildă, pentru Jean de la Fontaine Ion de la Fântână? Sau, invers, pentru Ion Creangă Jean Branche?”. Sintagma definitorie pentru filmul penelat e o altă găselniță lexematică, fericită foarte: „umanizează, omenind”.
Între chin și amin (2019), unul dintre cele mai titrate filme autohtone, este riguros și sistematic desființat, fiind incriminat pentru ratarea unui subiect generos, ce trebuia să releve un episod traumatic din istoria comunistă a României, cea a fenomenului și a experimentului Pitești, subiect pe care „l-a atacat și l-a învins, făcându-l, din punctul meu de vedere, ferfeniță”. Fundalul muzical recrutat pentru a marca dinamica sentimentelor este diagnosticat drept: „Banalul la rang de subtilitate”, dialogurile – debil-paupere, „vorbe umflate cu pompa”, denunțându-se excesul, deranjant, al explicitărilor. Verdictul cinefilului nu lasă drept de apel interpretărilor pozitive: „Demonstrativ! Ostentativ! Emoție contrafăcută! Grandilocvent!
Declamator!
Chin, da. L-am simțit. Amin, nu prea. Mă refer la cel curat și pe de-a-ntregul sincer.
Cel mai mult am avut parte însă de între.”
Tous les matins du monde / Toate diminețile lumii (1991), subintitulat Castor și Pollux sau Secreția lacrimală, demarează fals apolinic cu o declarație de mândrie universală, răsfrântă asupra sinelui, a personalităților istorice, literare, muzicale ale lumii, marcate prin gradații descendente, de la elitism la consumism, într-un gigantesc bazar cultural. Artiști-rezerviști (fericită găselniță!) sunt cei reabilitați de posteritate, în tagma cărora îi enumeră pe Johannes Vermeer, H.P. Lovecraft, Georges de la Tour, Antonio Vivaldi, Giuseppe Arcimboldo, Aloysius Bertrand. În această categorie intră Jean de Sainte-Colombe, nu și Marin Marais însă, protagoniști ai filmului, muzicieni și compozitori francezi din secolele XVII-XVIII, aflați într-un raport discipol-maestru, solitari amândoi, deși cel dintâi rămâne cvasinecunoscut, în vreme ce al doilea, emulul lui, ajunge celebrissim. Jean de Sainte-Colombe percepe muzica precum o oază de suferință și de lacrimi, fiind de părere că aceasta „nu e umană”, nu este pentru capetele încoronate.
Ultimul film, War Machine / Mașina de război (2017), aparținător regizorului David Michôd, căruia-i remarcă moderația, felul în care dirijează interpreții determinându-i să iasă „din carcasele în care s-au băgat singuri”, și darul de a convinge nume de prim rang să se alăture proiectelor sale, aduce în prim-plan războiul din Afganistan. Recenzentul inserează și o succintă istorie a țării, greu încercate de războaie mai interne sau externe, de vecinătăți cu megieși potrivnici, arabi, perși, mongoli, cunoscută pe mapamond prin intermediul a doi cuceritori, Gengis Han și Timur Lenk, dar care azi se vede fie cotropită gentil, fariseic, fie prin civilizare forțată, de omnisalvatorii lumii (americanii). Filmul e inspirat de cartea jurnalistului Michael Hastings, The Operators: The Wild and Terrifying Inside Story of America’s War in Afghanistan (Operatorii: Sălbatica și înfricoșătoarea poveste din spatele războiului dus de America în Afganistan), tom ce denunță ororile săvârșite de militarii generalului Stanley McChrystal și care aduce gazetarului, deseori amenințat cu viața, la abia un an după apariție, un straniu accident automobilistic ce se soldează cu moartea acestuia. Nicolae Weisz evidențiază, condescendent și ironic, ajutorarea unui neam ce nu solicită sprijin, nu-și dorește asimilarea lecției democrației, iar în privința agriculturii, în prim-plan se află creșterea macului necesar creării heroinei. Militarul american e văzut de afganul de rând drept un ins grobian, ce se micționează (nu ficționează) pe străzi și înjură permanent de mamă.
Nicolae Weisz ne ia părtaşi la istoria personală pe care o propagă prin cronichete (termenul pe care îl foloseşte referitor la conţinutul cărţii). El intervine, chibiţează, dă verdicte, se inculpă, se disculpă, într-un spectacol de zile mari, neuitând să-şi interpreteze neabătut propriul rol. Cu opinii ce te iau nu de puţine ori prin surprindere. Îl descoperim denunţând, atacând, negând, dăscălind, scandând, psalmodiind, ritmând, mimând, încurcând/descurcând, jucându-se, dejucând, astfel încât parantezele – adevărate aparteuri –, devin poveşti în sine, împănate cu consideraţii traductologice, sugestii corijante, note şi contranote parodice, dar şi cu un uriaş sârg de-a ne da cu savoare cu tifla-n cap, taman atunci când pare c-am fi asimilat lecţia. Măcar pe jumătate…
Daniela SITAR-TĂUT
Material publicat în revista Nord Literar nr. 5 (252), mai 2024