Destinul literaturii române actuale, evoluția și performanțele ei nu pot fi despărțite, oricât am dori s-o facem, de acțiunea efectivă, zilnică, săptămânală sau lunară a doi dintre lampadoforii criticii actuale, Nicolae Manolescu și Eugen Simion, acțiune care s-a manifestat timp de mai multe decenii, în toate compartimentele literaturii, supuse unei revizuiri și re-așezări permanente. Fiecare în felul său a reprezentat un mod de a vedea și trăi literatura, de a cântări, cerne, statua, abordând teme și subiecte diverse, dar care, luate în totalitatea lor, au fost dătătoare de ton. Amândoi au traversat epoci mai negre sau mai bune, au avut preferințe, simpatii, adversități, idiosincrazii. Dar, în general, cântarul critic cu care au judecat producția literară românească a stat totdeauna în poziția semnificativ exactă, corectă, imprimând actului creator o direcție fertilă, senzația unei atmosfere de normalitate, de perseverență și îndemn la creativitate și afirmare sub semnul culturii naționale.
Încă de la apariția sa pe scena literară a anilor ʼ60, Nicolae Manolescu (Apolzan), fiu de profesori din zona Vâlcea, a fost o descoperire a lui George Ivașcu, dascăl care a avut curajul să-i acorde de la început creditul său, atribuindu-i, în ciuda tinereții și a lipsei de experiență, cronica literară la revistele cele mai importante pe care le-a condus. A debutat sub semnul unor „lecturi infidele”, citite cu mult interes de noile generații, deoarece erau pline de observații și de impresii proaspete, nedogmatice, redactate într-un stil plăcut, de o cursivitate și o limpiditate debordante, contrastând în chip vizibil cu critica ideologizantă de până atunci. Le-a urmat suita de Teme, unde cozeria și discuția liberă au adus noi elemente de emancipare culturală, de atitudine antidogmatică. Pentru constanța și promptitudinea reacțiilor sale, Manolescu a devenit în curând un reper esențial al judecății și al valorizării literare, fiind cronicarul român cu cea mai întinsă activitate, începută la Contemporanul în 1962 și continuată la România literară, din 1971 până în 1990, și de atunci a fost nelipsit de la dezbaterile literare cele mai importante, cu efect lung asupra climatului literar și a ariei de valori consistente. El a transformat cronica literară într-o adevărată instituție, impunând, prin inteligență, prin simț critic și capacitate de analiză, o publicație și o instanță de judecată critică la cei mai înalți parametri. Cu o pasiune de-a dreptul fenomenală, el și-a consacrat energia și puterea de absorbție intelectuală judecării la zi a fenomenului literar românesc, fie că e vorba de recuperări benefice, fie de afirmarea noilor generații, la care a contribuit direct prin „Cenaclul de Luni”, al cărui produs strălucit a fost Mircea Cărtărescu. Prin simpla abordare a unei opere sau a alteia, el a operat o selecție, a impus un gust, un mod de lucru. Deși metoda de interpretare descindea în mod vizibil din Călinescu – școala impresionismului critic a acestuia putându-se detecta cu ușurință în lejeritatea exprimărilor, în radicalitatea caracterizărilor, în simțul deosebit al relevării detaliului –, cultura literară, lectura și erudiția literară au dat semnalul unui nou început, al unei noi etape precursoare, eliberate de sub tirania constrângerilor de orice fel, pledând pentru critica de directivă și pentru cea comprehensivă. „Nu cred – afirma criticul – în cronicarul care nu știe istorie literară și n-are timp să se informeze în alte literaturi. Cronicarul e un om care trebuie să citească tot. Un istoric aplecat asupra actualității în perspectivă istorică… Criticul e un specialist doar în sensul în care specialitatea lui este întreaga literatură”. O altă cerință pe care a pus-o în fața celui care practica meseria de cronicar literar a fost legată de exactitatea și de proprietatea termenilor, de evitarea unui limbaj ambiguu sau găunos, de nevoia unei legături permanente cu tradiția marilor modele: „Un limbaj pretențios și confuz de analiză ne îndepărtează de literatură”, spune el. Un al treilea element l-ar avea în vedere pe cititor, căruia cronicarul trebuie să-i fie călăuză și sfătuitor: „Știind să citească, un critic învață și pe alții să citească”, spune el.
Manolescu a avut meritul de a fi însoțit în drumul lor spre afirmare mai toate generațiile ivite în câmpul literar după 1960, de la inegalabilii Labiș și Nichita Stănescu la optzeciștii, nouăzeciștii, douămiiștii de astăzi. S-a înconjurat de un grup de intelectuali de valoare, cărora le-a asigurat rubrici permanente la România literară, chiar dacă provincia și vârfurile ei au contat prea puțin în această arhitectură a jocurilor centralizate. Critica sa a depistat valorile, le-a îngrijit și călăuzit în calea spre afirmare, știind să fie un bun ocrotitor al tuturor semnelor de înnoire depistate la aceștia. Tinerețea l-a făcut să creadă în steaua sa călăuzitoare și în șansa generației sale. Cu timpul și-a dat seama că dinamica literară implica muncă, seriozitate, noi piste de abordare a temelor fundamentale. Luându-și-l drept îndreptar pe Maiorescu, el însuși s-a dorit a fi un Maiorescu al epocii contemporane, stabilind canoane literare precise și o „listă a lui Manolescu” care echivala cu resuscitarea noii „Junimi” a valorilor clasicizate. A propus, în cadrul unei antologii de literatură, raportări exacte la poeți și la creații neadmise de culturnicii epocii, încercând o reabilitare a lui Aron Cotruș sau a lui Radu Gyr, pe baza unei argumentații estetice prioritare. N-a izbutit, iar antologia sa a fost dată la topit, dar a reușit să obțină o audiență unanimă cu antologia Primilor poeți români, depășind simpla înșiruire mecanică prin explicitarea atentă a limbajelor poetice acreditate, chiar dacă ele aduceau cu sine și aerul înnoitor al unui Occident supersaturat de tendințe diverse, care și-au găsit la noi mari resurse de autenticitate autohtonă, pe linia confruntării dintre Orient și Occident, într-un registru propriu de sincretism catalitic, printr-o dialectică a formelor și a formulelor care guvernează starea și progresul unei literaturi. Nu a neglijat nici proza, arta naratologică a romanului, care în epoca actuală a reabilitat genul proteic. Arca lui Noe a fost un pariu câștigat cu sine în ceea ce privește metamorfozele romanului, morfologia genului, afirmarea lui pe teren românesc. A știut să preia și să valorifice potențialul ideatic al înaintașilor, re-configurarea lor în spațiul mișcător al unei literaturi capabile să se exprime pe sine sub raport național și internațional: „Meritul principal al criticului – spunea el – a fost acela de a încerca să nu prindă cu promptitudine pulsul valorilor «la zi», dar să dea, după un oarecare timp, primele sinteze adevărate”. Replicând unor voci care încercau o anume tulburare a apelor, a mai făcut o precizare: criticul poate modifica sau corecta afirmații anterioare, în măsura în care ele refac, din interior, universul unei opere, o demontează și o reasamblează. Opinia lui nu poate rămâne fără ecou, căci „ea influențează literatura însăși”. Re-lecturile și revizuirile reclamă suveranitatea totală a gustului, a subiectivismului critic. Orice scriitor trebuie trecut periodic printr-un asemenea examen, într-o dispută de finețe dintre istoricitatea și literaturitatea operelor, într-un efort permanent de a asigura mersul și normalitatea unei literaturi. Nu mai importă astăzi ce s-a statuat în trecut, ci mai degrabă ce ne spune nouă, astăzi, opera în chestiune, cum răspunde ea astăzi capacității de disociere a omului contemporan. Revenim, în fond, la „teoria mutației estetice”, la nevoia de a ne repoziționa față de trecut, prin mentalitatea îmbogățită a zilei de azi, creând acel pod de legătură care asigură operei viabilitatea. Criticul este asemenea unui seismograf, un barometru statornic al evoluției literare. El e chemat să racordeze timpul său la timpul operei, printr-o demonstrație de atașament superior, profund disociativ, inventiv, suplu, independent. „Critica începe de la bănuiala că edificiul, aparent finit, al operei se sprijină pe o realitate nevăzută”. Critica e posibilitatea de „a inventa” această realitate infinită a operei. Dar, „critica presupune în egală măsură infidelitatea față de lecturile anterioare”.
Această privire mereu proaspătă întreține tinerețea criticului, dornic de a fi mereu în avangardă. Temele sale, un compus de șapte volume, mărturisind o uriașă voluptate a lecturii, reflectă această întoarcere către imaginarul trecutului, supusă unei sistem și unui epistem de valori, care se condiționează reciproc. Alături de ele există o puternică sugestibilitate a percepției critice, vizibile în studiile analitice de vădit rafinament din Contradicția lui Maiorescu (1970), Introducere în opera lui Alexandru Odobescu (1976), Sadoveanu sau Utopia cărții (1976), prin care acești scriitori sunt recitați și reinterpretați, Maiorescu apărându-i lui N. Manolescu ca un întemeietor al criticii românești, prin eșafodajul de idei adus, prin consecvența acțiunii de demolare a nonvalorilor, prin insistența pe adevăr și pe prezența rolului orientativ al criticii, pe aprehensiunea față de „formele fără fond”. Ca scriitor, i se pare că-și împlinește destinul în jurnal și în opera de comentariu politic, după cum gustul livresc al lui Odobescu își pune pecetea asupra întregii opere a acestuia, iar susținerea intelectualismului creației lui Sadoveanu abrogă imaginea unui provincial de conștiință primitivă. Vocația de istoric literar a criticului se întregește cu lucrarea lui din 1990, Istoria critică a literaturii române, consacrată deocamdată doar începuturilor până la veacul al XVIII-lea. Calitatea de teoretician și de analist literar e pusă plenar în evidență în lucrările Arca lui Noe, eseu despre romanul românesc (3 vol.: 1980, 1981, 1983) și Despre poezie (1987), în care se simte nevoia creării unui discurs generalizator sintetic. În primul caz, el face o departajare critică a romanului românesc în funcție de vocile naratoare, adică pe baza diferențelor dintre autor și narator și dintre narator și personaje. Potrivit dicotomiilor sale, doricul ar înfățișa o vârstă a iluziilor și a inocenței genului, ca narator supraindividual, și ar fi reprezentat de Slavici, Rebreanu, Sadoveanu (din Baltagul), de Gib Mihăescu, de Moromeții, ionicul ar fi caracterizat prin biografie, autoscopie, autenticitate, subiectivitate, fragmentarism și ar fi ilustrat de Hortensia Papadat Bengescu, Camil Petrescu, Ibrăileanu (în Adela), Anton Holban, Mircea Eliade; corinticul ar înfățișa vârsta ironiei, a jocului, a absurdului, a confuziei obiect-subiect, a metaromanului, cum e cazul cu Urmuz, Blecher, Mateiu I. Caragiale, Șt. Bănulescu, N. Breban, G. Bălăiță etc. Capacitatea critică a lui Nicolae Manolescu este dată de noutatea temelor abordate, de nuanțarea unor concepte, de consolidarea unor puncte de vedere, de puterea de a fixa conceptual un limbaj critic convingător, de mare forță ideatică. El a fost perceput de majoritatea celor care practică literatura drept un îndreptar de forță, un excelent precursor al unei științe a literaturii aflate în plin proces de modernizare, un sfătuitor pe care te poți bizui. Și acest lucru a avut o importanță practică hotărâtoare.
Mircea POPA
Material publicat în revista Nord Literar nr. 4 (251), aprilie 2024