Lipsesc puțin
Îți las iubirea mea într-o pastilă,
De-absența mea dacă te simți bolnav,
În așteptarea lungă și febrilă,
S-o iei când ai simptomul cel mai grav.
Ți-am răspândit parfumul meu pe pernă,
În vis să mă respiri, de-ți va fi dor
Și să mă recunoști a ta, eternă,
Cât voi lipsi o vreme ochilor.
Sărutul meu de somn ușor din aer
Pe fruntea-ți caldă se va așeza,
Tors din al constelațiilor caier
Precum beteala unui fulg de nea.
Licoarea să o sorbi de dimineață
Ca să previi răceala vreunui gând
Ce stă ascuns în mantia-i de ceață,
La colțul îndoielii tremurând.
Ți-am pregătit și-o blândă alifie,
Peste cenușa rănilor s-o-ntinzi,
Ca dintr-un os stropit cu apă vie,
Să-ți crească ale sufletului grinzi.
Afară pare-o luptă de gherilă
Cu neiubirea, maladiv țesut
Pornit să toace lumea fără milă
Sau s-o arunce-n iad într-un minut.
Nu, n-am să cad în gheara ei tăioasă,
Nu-ți fie teamă, doar un pic lipsesc,
Căci tot ce am e tihna de acasă.
Așteaptă-mă! În tine locuiesc…
Țărmul meu
Prin lume am pornit călătoria
Să-i aflu frumusețea și-armonia
Dar, asmuțite în război și ceartă,
Doar în derivă vorbele mă poartă.
Degeaba caut să-i pătrund în taine,
Am trup sleit de tot mai grele haine,
Iar gândul, la întrecere cu clipa,
Rătăcitor își flutură aripa.
Nu mai există între cer și mare
Loc de odihnă și de contemplare;
Mă-ntorc înfrânt, romantic Odiseu,
La țărmul calm al sufletului meu.
Când împrejuru-mi se ridică săbii,
Pe ape tulburi se ciocnesc corăbii,
Iar zarea-i răscolită de furtună,
În mine mă retrag, sub clar de lună.
Căci în nesomnul orelor târzii,
Prind răsăritul unei poezii;
O simt cum se strecoară prin unghere
Și crește ca lumina în tăcere.
Mihaela UNGUREANU
Material publicat în revista Nord Literar nr. 4 (251), aprilie 2024