Franz KAFKA (1883 – 1924)
Scriitor de limbă germană, evreu originar din capitala Cehiei, Praga. Reprezentant remarcabil al prozei moderne, a exercitat o influență covârșitoare asupra literaturii postbelice. Cu mesaje adesea codificate în parabole ce pot genera multiple interpretări, operele sale se caracterizează printr-o viziune halucinantă, grotescă, tragicomică asupra realității, caracteristică expresionismului și suprarealismului. Narațiunea evoluează de multe ori labirintic și fragmentar, iar temele abordate sunt alienarea, brutalitatea fizică și psihologică, cosmicul, conflictul oedipal și biblic dintre tată și fiu, complexitatea absurdă a birocrației și imposibilitatea omului de a înțelege sensul propriei existențe. Printre cele mai importante creații kafkiene se numără romanele Procesul, Castelul și America, nuvela Metamorfoza sau povestirile Verdictul, Colonia penitenciară, Un artist al foamei, Un medic de țară și Marele zid chinezesc.
Franz Kafka a influențat scriitori precum Jorge Luis Borges, Albert Camus, Jean-Paul Sartre sau Gabriel García Márquez. Publicul german l-a descoperit abia după episodul nazist, iar Cehia după relaxarea cenzurii comuniste din anii ʼ60. În multe limbi, cuvântul „kafkian” a ajuns să descrie o situație absurdă, coșmarescă și suprarealistă. Postmortem, opera sa literară, rămasă în cea mai mare parte inedită, a fost publicată de Max Brod, prietenul și legatarul său testamentar, cel care a refuzat să ducă la îndeplinire rugămintea lui Kafka de a arde manuscrisele. Este foarte probabil ca textele postume, publicate de Max Brod, să nu mai fi fost revizuite de autor.
Proze postume
PUNTEA
Eram inert și rece, o punte arcuită peste abis. De-o parte erau vârfurile picioarelor, de cealaltă mâinile înfipte în lutul sfărâmicios în care mă agățasem îndârjit. Pulpanele redingotei mele fâlfâiau de partea mea. În adâncuri vuia pârâul răcoros al păstrăvilor. Niciun turist nu s-a rătăcit pe acest pisc greu accesibil, puntea nefiind consemnată pe hărți. Așa lungit, așteptam; a trebuit să aștept. Odată clădită, o punte nu poate înceta să fie punte fără să se prăbușească.
Cândva, era spre seară – o fi fost prima ori cea de-a mia, nu știu – gândurile mele erau bălmăjite, se repetau neîncetat. Era seară de vară, pârâul vuia mai abitir, când am auzit deodată un pas ferm, bărbătesc. La mine, la mine.
– Arcuiește-te, punte, fii pregătită, bârne fără reazem, dovedește cele încredințate ție. Incertitudinea pasului său ai s-o echilibrezi imperceptibil, iar dacă se împleticește, arată-te atunci și ca un zeu al muntelui și azvârle-l pe pământ.
A ajuns, cu vârful de fier al bastonului său mă bocăni, apoi a ridicat cu bastonul pulpanele redingotei mele și le potrivi pe mine. Mai apoi a trecut cu vârful bastonului prin părul meu des, lăsându-l o vreme acolo, privind, probabil, nesățios în jur. Dar apoi – tocmai îl visam pe pisc și în vale – mi-a sărit cu ambele picioare pe mijlocul pântecului. Deodată m-am înfiorat, cuprins de o durere sălbatică. Cine a fost? Un copil? Un vis? Un bandit? Un sinucigaș? Un ispititor? Un barbar? Și m-am întors, ca să-l văd.
– Puntea se răsucește!
Eu nici că m-am răsucit bine, că m-am și prăbușit, m-am prăbușit și eram de-acum deja sfârtecat și proptit de pietricelele ascuțite, care mă fixau întotdeauna atât de pașnice din apa năvalnică a râului.
(Franz Kafka: Opere complete, volumul VIII, Frankfurt a.M. 1950 ff., p. 84-85.)
***
CU PRIVIRE LA PROBLEMA LEGILOR
Legile noastre, în general, nu sunt cunoscute, ele sunt secretul micului grup aristocratic, care ne domină. Suntem convinși că aceste legi vechi sunt strict respectate, dar este totuși foarte chinuitor să fii guvernat după legi pe care nu le cunoști. Nu mă gândesc aici la diversele posibilități de interpretare și la dezavantajele pe care le aduc ele, dacă numai unii, și nu întregul popor, au voie să participe la interpretare. Aceste dezavantaje nu sunt, probabil, chiar foarte mari. Legile sunt deja atât de vechi, secole au lucrat la interpretarea lor, chiar și această interpretare a devenit, într-adevăr, lege, posibilele libertăți de interpretare există încă, sunt însă foarte limitate. Mai mult, nobilimea doar aparent nu are niciun motiv să se lase influențată în interpretarea interesului propriu în defavoarea noastră, deoarece legile au fost de la început stabilite în favoarea nobilimii, nobilimea fiind în afara legii și, se pare, tocmai de aceea legea a fost dată exclusiv în mâinile nobilimii. În aceasta constă, în mod firesc, înțelepciunea – cine se îndoiește de înțelepciunea vechilor legi? – de aici tocmai și suferința pentru noi, probabil că asta este inevitabil.
Apropo, și aceste legi aparente pot, de fapt, să fie suspectate. Este o tradiție faptul că ele există și sunt încredințate nobilimii ca fiind secrete, dar mai mult decât moșteniri, credibile prin tradiție, nu sunt și nu pot fi, căci prin caracterul acestor legi este necesară păstrarea secretă a conținutului lor.
Dar dacă noi, în popor, urmărim atent faptele nobilimii din toate timpurile și avem însemnările strămoșilor noștri cu privire la acestea, însemnări pe care noi le-am continuat conștiincios și în nenumărate fapte pot fi recunoscute anumite orientări, care indică una sau o altă decizie istorică, iar dacă noi, după această atentă și ordonată cernere a concluziilor, încercăm să ne organizăm, cât de cât, pentru prezent și viitor astfel încât toate acestea fiind nesigure și, probabil, doar un joc al minții, căci poate, aceste legi, pe care noi încercăm aici să le deslușim, nici măcar nu există. Avem un partid mic, care împărtășește această părere și caută să demonstreze că, dacă o lege există, ea poate prevedea doar ceea ce face nobilimea, este lege. Partidul acesta apreciază doar aroganța nobilimii și respinge tradiția populară, care, în opinia lui, aduce dimpotrivă, de obicei, doar un beneficiu întâmplător și minor, căci, de obicei, generează vătămări grave, deoarece dă oamenilor o falsă, înșelătoare și nechibzuită siguranță. Acest prejudiciu nu poate fi negat, iar marea majoritate a poporului nostru vede cauza ca fiind în faptul că tradiția este încă departe de a fi suficientă, adică ar trebui să fie cercetată mai mult și, desigur, chiar dacă întreg conținutul ei pare imens, este încă nesemnificativ și secolele vor trece, înainte de a fi suficient. Momentul actual neclar luminează convingerea că va veni o vreme în care tradiția și cercetarea ei vor fi ajuns oarecum la final, totul fiind lămurit, legea aparține numai poporului, iar nobilimea dispare. Și asta nu este spus neapărat și cu ură împotriva nobilimii. Mai degrabă ne urâm noi înșine, deoarece noi nu putem fi încă luați în considerare de lege. De aceea, de fapt, un partid este foarte tentant, adică partidul care nu crede în vreo lege, un partid care a rămas atât de mic, pentru că și el recunoaște în totalitate nobilimea, drepturile și existența ei.
Am putea, de fapt, exprima numai printr-un fel de contradicție: un partid, care pe lângă credința în legi și care ar respinge nobilimea, ar avea imediat de partea lui întregul popor, dar un asemenea partid nu poate apărea, pentru că nimeni nu îndrăznește să respingă nobilimea. Pe această muchie de cuțit trăim noi. Cândva un scriitor a rezumat asta astfel: singura lege, evidentă și incontestabilă, lege care ne este impusă, este nobilimea, și oare pentru această lege unică ar trebui să ne străduim noi înșine?
(Franz Kafka: Opere complete, volumul VIII, Frankfurt a.M. 1950 ff., p. 68-70.)
Prezentare și traducere de EUGEN D. POPIN