Răsfățată de premii naționale și internaționale, prezență activă în presa maramureșeană și în cea din diaspora, inițiind constant proiecte culturale întru spiritualitatea românească, colaborator al Institutului Limbii Române din București, realizator de lecții de limba română pentru televiziunea Romit TV din Roma („Ora deschisă”), traducător, jurnalist, deseșteanca Lucia Ileana Pop, stabilită de ceva ani la Roma, este deopotrivă o poetă ancorată în arhetipal, cu o sensibilitate organică izvodită în sihăstria gândului, cât și o jovială creatoare de versuri pentru copii, folosite preponderent ca material didactic.
Deși cochetează cu stihuirea încă din perioada infantilă, abia în anul 2020 publică primul tom, Scântei de suflet / Scintille dell’animo, secundat ulterior de Umbre și lumini / Ombre (2022, Editura Rediviva, Milano), ambele bilingve, româno-italiene, asumându-și și ipostaza de traducător. Prezentul volum Scântei din umbre (Editura Sfântul Ioan, Brăila, 2023) reunește textele din cele anterioare, astfel încât și titlul se metamorfozează într-un fericit hibrid al celor precedente, explicitat de autoare în Cuvânt-ul către cititor: „Am încercat să redau în poeziile din acest volum scânteile pe care le-am văzut în umbrele pe care le avem cu toții în viață sau care m-au impresionat pe mine, dar și în umbrele pe care anul 2020 ni le-a scos în față tuturor, umbre pe care le-am transformat și în articole pentru două jurnale cu care am colaborat în timpul primului val al pandemiei, Graiul Maramureșului și stiripesurse.ro, un mod pe care l-am simțit necesar pentru a încerca să mă detașez de un prezent care era destul de înspăimântător, mai ales pentru că mă aflam departe de casă. Din păcate, umbrele continuă să ne invadeze, dar speranța în zile mai bune nu ne permitem să o pierdem”.
Cuvânt către cititor este, de fapt, o biografie a poetei care, de mică, se lasă ademenită de mirajul cărților și, în pofida faptului că încă din ciclul primar evadează în universul liric, găsind astfel o formă de katharsis, dar și o suferință, condeiera, mereu nesatisfăcută de productul livresc, trenează îndelung botezul tipografic. În plus, aceasta resimte plenar plăcerea ascunsă a elaborării scripturale în solitudine, en cachet, fără a face vizibile ochiului străin arpegiile sale lirice. Cartea devine o cheie de decodare a personalității unei autoare care, deși viețuiește de mulți ani în afara țării, nu-și reneagă obârșia, ba, mai mult aceasta constituie un însemn heraldic, un analgezic și un panaceu al dorului de acasă. Volumul trebuie citit, potrivit afirmațiilor stihuitoarei, ca un decodeur al sinelui, al identității și alterității deopotrivă, al unui ins care trebuie să-și asume ipostaza de modelator de suflete pentru copiii conaționalilor prinși și ei în capcana marii închideri pandemice, dar și de ființă care se interoghează asupra rosturilor acestei noi lumi, des-centrate și scoase din țâțâni. Scântei-le din umbre, nu sunt, in facto, altceva, decât o pledoarie apolinică pentru Bine, pentru descoperirea, indiferent de context, a părții pline a paharului.
Nu întâmplător textul-prag al volumului este Eu vin din Desești, care constituie o (auto)biografie, aureolată de inflexiuni mitice, un teritoriu fantastic, legendar, pe care și-l apropriază cu legitimă mândrie locală: „Vin din satul în care vara se mai simte încă mirosul / de iarbă abia cosită și de busuioc”. Deseștiul devine un axis mundi, simbol al permanenței, al tradiției, al durabilității întru spiritualitate arhetipală, un topos al poeticității, ce conservă urmele pașilor nichitieni, un loc al curăției sufletești, al religiozității, dar și un liant între trecut și prezent deopotrivă.
O foaie albă de hârtie, primită simbolic în dar, declanșează resorturile poeticității, dar și ale rolului căpătat de autoare, și anume acela de fabricant de meșteșugite vocabule ce nu sunt suficiente lor înselor, ci trebuie să fie inteligibile și celorlalți. Inflexiuni bacoviene descifrăm în textul Alb și negru, dispunerea nonculorilor funcționând ca marcă dihotomică pentru a releva stările maniheice ale unui ego ce, deși contaminat de viziuni apolinice asupra vieții, remarcă prob dualitatea lumii, alcătuirea ei în serii contrastante, aspect care împiedică asumarea superlativă a sentimentelor: „Pentru că în fericire e tristețea, / pentru că în tristețe este bucuria, / pentru că e nevoie ca inima să cunoască plânsul / pentru a putea apoi cânta”. Tot în gama actului creator intră și Cuvintele. Nu întâmplător condeiera le asemuiește actului divinatoriu al creației. Paleta acestora este amplă, conducând la o panoplie de ipostazieri între cuvintele care zidesc și cele care dărâmă, între cuvintele bune („cuvinte flori”, „cuvinte însorite”, „Cuvinte de lumină”) în guri ne-bune, destructive („cuvinte cuțite”, „cuvinte ninsori”, „cuvinte de-ntuneric”.)
Lucia Ileana Pop alternează formele metrice clasicizante, cu prozodie riguroasă, cu acelea ale versului liber, modern, lipsit de constrângeri prozodice. În față cu viața, în față cu moartea… ia aspectul unui ghid trăirist care reflectă două maniere distincte de privire a vieții, în funcție de asumarea părții pline − viața, respectiv goale a paharului – moartea. Cea dintâi oferă viziuni solare asupra existenței, în vreme ce cea secundă amputează orice gând, orice inițiativă. Condeiera își pune întrebări fundamentale, se interoghează asupra fericirii, a binelui, a iubirii, a morții, captând însetată înțelesurile lumii. Inventarul biotic asimilat constituie o oază a concilierii cu sine, a celei de demult cu cea de acum. Cândva… acum traduce creșterea, dar și împuținarea ființei care, trecând prin încercările vieții, nu mai are aceleași reacții juvenile în fața existenței: „Azi văd mai multe, / dar nici prin gând nu-mi trece / că doar voința mea-ar putea să schimbe / nemuritoarea lume care trece”.
Cu o franchețe izbitoare, poeta îți reproșează existența aservită imediatului, pecuniarului, în detrimentul miruirii sufletului. Prefațatoarea volumului, regretata Carmen Dărăbuș, analizând textul Trăind în grabă, remarcă faptul că autoarea „ia o înțeleaptă distanță față de moduri de viață în care a trăit pe repede-nainte, absorbită de o lume pragmatică, experiență din care a învățat nevoia de contemplație. Fiecare text poetic pare o învățătură despre sine ori adresată sieși, pentru că poezia este, pentru ea, un mod de cunoaștere a lumii și a sinelui”. Greșim uneori… denunță prob inerentele culpe umane puse pe seama gândurilor erodante, a erosului, a dezbinării sau a nemerniciei. Iubirea deține puteri vivificatoare, de scoatere a insului din marasmele vieții: „Din prea multă ură, cu ochii-mpânziți / greșim deseori, murim uneori. / Din prea multă dragoste, fără să vrem, / greșim uneori, înviem deseori”.
Volumul, profund umanizat, relevă întreaga gamă a vieții, când în cheie pesimistă, când într-una optimistă, extatică, de mirare apolinică în fața bucuriei de a fi. Adânc confesivă este și Dureri, o pleiadă a întristărilor, a mâhnirilor, atât fizice, cât și psihice, personale sau ale celor din jur. Poeta se dorește un captator altruist al nefericirilor celorlalți, imaginându-și un transfer empatic, cu rol salvator pentru ceilalți. Resimte acut limitele și limitările, astfel încât textul devine un bocet al neputinței curative.
Lucia Ileana Pop găsește în limba maternă un panaceu, o tămăduire a dorului de casă, o posibilitate, argheziană, de metamorfozare a hidoșeniei lumii într-un topos guvernat de Bine, de curăție și spiri-tualitate românească. Limba mea este, în viziunea autoarei, o legătură cu predecesorii, axată pe tradiție și continuitate, o posibilitate de recuperare a copilă-riei guvernate de chipul bunicii și al mamei care i-au transmis doinele și colindele, astfel încât textul ajunge să devină o frumoasă declarație de dragoste perenă întru românitate: „În ea mă rog și-n ea-mi ascund suspinul, / cu ea mă mângâi și cu ea mai cânt, / nu pot fără de ea să-mi trăiesc viața, / nu pot fără de ea să plâng”. Tot în cheie idolatră este și poezia Eminescu, un elogiu necenzurat la adresa poetului național. Stihuitoarea își brodează etapele vieții făcând apel la textele acestuia. Poezia naturii este succedată de aceea a primelor iubiri, apoi Eminescu se metamorfozează în actant patriotic în Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie?, oblojește rănile primelor iubiri, dar și îndeamnă la meditație și creștere cogitală în Scrisori sau în textele filozofice.
Unele texte reflectă realitatea încarcerării în regim pandemic, așa cum se întâmplă, spre exemplu, în Închiși în colivie: „Noi, păsări ale pământului, / stăm din nou închiși în colivii, / suntem cu aripile încătușate, / ne putem mișca mai puțin / corpul, / dar compensăm asta / cu mintea, / cu sufletul”. Poeta descoperă mereu compensații vicisitudinilor existențiale. Astfel, închiderea fizică, în case, angrenează o augmentare a tentaculelor introspective, dar și a universului scriptural, compensativ. Evadarea în gând/evadarea în vers sunt cele două căi de diminuare a corsetului carantinei. Am visat continuă sfera evaziunii, universul oniric facilitând o re-creare a lumii, în cheie beatnică, sub imboldul speranței unei umanități maculate, vidate de spectrul belic și al puniției fără vină. Universul pictat în aceleași serii dihotomice, ce-și dezgolește, alternativ, fața angelică sau pe cea malefică, demonizată, devine un loc de trecere și de petrecere a peregrinilor ce-și cântă dreptul la viață. Nu întâmplător, poeta face apel la motivul curcubeului, atât de vehiculat în pandemie, ca simbol al speranței de mai bine.
Volumul se încheie circular, prin re-venire la matca originară, Desești. Reluând însemnele tradiției, ale durabilității, percepute ca veritabile peceți heraldice, Lucia Ileana Pop își definitivează cartea originilor și a devenirii cu acest topos arheic și arhaic deopotrivă, analgezic recuperator al dorului, dar și esență acțională a gândului/scrierii: „Desești? Izvor de nemurire, / început al poveștii mele, / ce a umplut cămara cu amintiri / cât să-mi ajungă pentru o întreagă veșnicie!”.
Daniela SITAR-TĂUT
Material publicat în revista Nord Literar nr. 4 (251), aprilie 2024