Dor
Fiului meu Doru
Cu tine
nu mi-e dor de nimeni,
eşti rodul din care
răsar duminicile.
Nu-ţi stinge auzul
cu vorbele chibiţilor,
întreg universul trăieşte
prin firul de sânge
care ne leagă.
Cu privirea noastră
naștem îngeri,
copilărește cu mine,
fiul meu.
Prin Marea Roșie
Și eu am trecut prin Marea Roșie
auzeam carele zguduind
pământul,
cu palmele sprijineam pereții
apelor,
caii și călăreții faraonului nu
s-au salvat.
Ce a fost s-a scris fără legătură
cu emoția mea,
drumuri tainice se
multiplică
între inimi și țara promisă.
Cei înțelepți
au puterea să
înțeleagă.
Nunta
Cu fiecare psalm rostit
strivesc păcatul,
mă umplu de tine
cea îmbrăcată
în rochie de mireasă.
Mă aştepţi la capătul
unui vers
cu braţele întinse,
sar de pe un picior pe altul,
ca un copil.
Ne învăluim în aureola
sfinţilor bizantini,
tu plângi din icoană:
„Pahar mântuirii voi lua
şi numele Domnului voi chema”.
Vinul acesta
Vinul acesta va anula toate conflictele,
vom găsi tihna lângă paharul înalt,
pornim spre
pacea veșnică.
Evangheliile, muzica lui Bach,
filmele lui Tarkovski,
tablourile lui El Greco
așteaptă lângă foile încă nescrise.
Vom așeza fericirea în Cuvânt
ca păsările în cuiburi,
însoțiți de anotimpul ninsorilor.
Nu vom avea morminte,
ne vom înălța
spre paharul vinului sacru,
cu sfinții în iubire.
Rugăciunea dimineților
De la primul apel,
mă afund gri
în focul razelor de dimineaţă.
Griul meu e străvechi,
dar la Dumnezeu
un secol face cât o clipită.
Ies de acolo îmbăiat,
ca privirea unui prunc de ţâţă
înfăşurat în aureola îngerului păzitor.
De afară se aude tropot de oase
pe trotuare,
mă scobor în urechea internă,
să-mi fac rugăciunile
adunate din norii cei mai firavi.
Cred că aş putea scrie o carte
cu norii aceştia,
dar ei se varsă mereu în oameni.
***
Eu încă sper, eu încă sunt
mânjit cu cerneală simpatică
trezesc memorii tulburi
petrec luna departe de orașul-oracol,
mângâi morțile pulverizate în nori.
Eu încă sper, orașul, nălucă la drumul mare,
s-a rătăcit de mine,
cu ratate coșmaruri continuă să mă strige pe nume:
vino, recupereză-ți umbra
și răbufnirile sângelui tău atât de esențial.
Mă agăț cu mâinile de umerii ei,
fac din vârfurile degetelor ochi
mai aprigi decât ai păsărilor de noapte.
Obrazul meu e brăzdat de groaza cu multe capete,
cântecul orașului vrea să-și împreuneze ororile
cu timpul meu,
în strigăte infernale se apropie,
se umflă din toți plămânii.
Sau poate e doar umbra mea care s-a trezit
și vrea să mă însoțească,
sau e sângele meu,
să îmi țină de cald.
Binecuvântare
Mereu am știut
că degetele dreptei mele
au fost făcute
în zi de sărbătoare,
cu ele fac și desfac
semne de binecuvântare,
pe care le înmulțesc.
Cu ele înalț jertfe
care coboară între voi
împărțind bucurii,
cu ele ridic potirul
să luați veșnicia.
Când le împreunez la
rugăciune,
îmbracă nume de sfinți
știuți și neștiuți,
să ne transformăm
în nuntași veșnici
lângă bucatele Martei,
fii ai Mariei
născuți din speranță.
Eugen BARZ
PARODIE
Binecuvântare
Mereu am vrut să știu,
încă din copilărie,
dintr-o altă copilărie*,
când încă nu știam să scriu,
ce-ar fi fost să fie
dacă am fi avut la mână
mai multe degete decât avem.
Am tot sperat să știu până
acum, dar deja mă tem
că nu ar fi bine să știu ce am putea face
gândindu-mă câte lucruri rele
facem cu cele zece
și îmi place
să cred că lucrurile-acele,
odată și odată,
nu vor mai fi făcute
și degetele vor fi folosite
de o mână curată,
zi de zi,
doar pentru a duce bucurii!
Lucian PERȚA
*Cuvintele scrise cu italic reprezintă sau fac referire la titlul de volum al autorului.
Material publicat în revista Nord Literar nr. 4 (251), aprilie 2024