În dicționarele limbii române, verbul a (se) descoperi oferă utilizatorului, pe lângă sensurile curente („a lua, a ridica de pe un obiect sau de pe o persoană ceea ce le acoperă”; „a lăsa să se vadă”; „a lăsa neocrotit, neapărat, expus unui atac”; „a găsi un lucru căutat, necunoscut”), câteva înțelesuri ce-i stârnesc competențele de exploatare a semnului lingvistic: „a (se) expune privirii”; „a (se) da pe față”; „a (se) dezvălui”; „a (se) da de gol”; „a (se) trăda”; „ a pătrunde (o taină, un mister)”; „a zămisli”; „a cinsti în mod deosebit pe cineva sau ceva”. Acestea din urmă, contextualizate inteligent și cu har, chiar și fără prezența efectivă a verbului-temă, pot genera interpretări care să servească atât învățăturii, cât și petrecerii, dovedindu-se, pentru cei care mânuiesc cuvântul și îi cunosc puterea (nu ne referim doar la scriitori), adevărată mană cerească.
Ni s-a reconfirmat acest lucru parcurgând cele patru decenii de rostire adunate de autorul ieșean Daniel Corbu în ediția definitivă a antologiei sale lirice, intitulate Spre Fericitul Nicăieri (prefață de Ioan Holban, postfață de acad. Mihai Cimpoi, Cluj-Napoca: Editura Școala Ardeleană, 2022). Avem de-a face cu o amplă spunere de sine, întinsă pe cinci sute de pagini, în care poetul cultivă întreaga paletă de semnificații ale verbului de mai sus, contribuind, și datorită lor, la configurarea unui portret auctorial clar individualizat. Unul bine fixat în peisajul liric autohton.
Reținem, înainte de toate, sinceritatea cu care se expune scriitorul, în pofida numeroaselor voci cărora le dă trup (ipostaze aflate, de regulă, în conflict: „Tăcem. Ne privim. Ne iscodim” – Povestește, povestește ceva!), precum și a hățișului de oglinzi („blestemate”), provocatoare nu doar de reflexie, cât mai ales de reflecție. Spovedania are deopotrivă menirea de a-i aduce mai aproape cititorul, de a-l face părtaș la gândurile și trăirile subiective: „poemele sunt procese verbale ale tuturor / bătăliilor purtate cu mine / și nu știu de ce n-am refuzat niciodată acest drum / care seamănă cu pierzania” (Bună seara). El este chemat în spațiul singurătății scribului, acolo unde se ivește, în clipe de grație, versul autentic (Vine câteodată poezia) și este îmbiat să asiste la chinurile facerii: „porți cu tine trezoreria de imagini și vorbe / (cu zgârcenia pietrei care zâmbește o dată la / o mie de ani) / din creier până-n ventre și până-n tocitele / tălpi această dezasamblată apocalipsă / adâncile răni pricinuite de verbe / alte materiale de uz cosmic. / Aceste oarbe semne cerești din care / vei naște curând un copil / de hârtie” (Precum în infern).
Este un act de curaj acesta, căci scrisul e o aventură personală, înfricoșător de solitară („Spre seară intru în mine ca-ntr-o / catedrală pustie / strig și ecoul mă umple de spaimă” – Poem despre foșnitoarea absență), nicidecum o întreprindere colectivă. Or, înfățișarea înaintea celuilalt, devoalarea mecanismelor și a proceselor interioare implicate în demersul creator ar însemna nu doar a exciza o parte din ființa proprie (singura pe care, de altfel, o posedă!), cât a o scoate din adăpost, din cuibul ei, vulnerabilizând alcătuirea întregului însuși: „El scria cântece de biruit rutina / și-atâția se repezeau să-i potrivească / cununa de spini” (KATABASA. Istoria anahoretului Daniel sau creșterile și descreșterile unei vieți de unică folosință); sau: „Noi cetățenii morali ai orașului S / […] am alungat din urbe / poetul care vindea himere în cuvinte” (Declarație).
De fapt, poetul se simte privit, cercetat chiar și în absența celuilalt, instanță anonimă despotică, obsedantă: „cu tine odată mă citesc hypocrite lecteur” – Miezopetica; sau: „Pe ascuns mi se citesc manuscrisele. / Nimic esențial își spun […] doar / o autobiografie acolo (romanțată) răspândită / în pagini. / Citesc și râd până li se usucă inima” (Căderea mâinilor). E un aspect ce sporește nesiguranța și anulează tentativele de pliere pe expectanțele acestuia: „Mulți zice-vor: / Uite-l pe Daniel Corbu / poetul blestemat ce scrie despre ființă / univers despre necunoscute glorii și istorii / ale sinelui / despre agonii cetăți obosite și alte aiureli / metafizice și este dușmanul de moarte / al poeziei roz!” (Ferestrele oarbe). Este ca și cum l-ar avea în permanență în vedere, înaintea ochilor, motiv pentru care (lucid și orgolios, totuși) îl previne: căutarea adevărurilor, inițierea în tainele sinelui și ale lumii îmbracă sensuri specifice pentru fiecare individ, ele resping lucrarea în haită, se desfășoară „între mine și mine” (Tatăl nostru), așadar doar pe cel în cauză îl pot – sau nu – mântui: „Vouă, celor care nu mă citiți / pot să vă spun că nu-mi veți cunoaște vreodată / cumplitele căi ale cunoașterii de sine / nu veți auzi serafimii din poemele mele / rugându-se pentru buna întocmire / a văzduhului / nici Preludiile pentru trompetă și patru pereți / […] / Voi, cei care nu veți citi vreodată / Manualul Bunului Singuratic / nu-mi veți cunoaște mărturisita cină de taină / unde mâncam din aceiași pesmeți ai poeților / blestemați / sau mi se umpleau rând pe rând castroane de fulgere / […] / nici nu veți ști / cum jumătate din viață mi-a luat / organizarea pustiului / […] / și nu veți ști cât de măreț animal e poetul / […] că arta / este minciuna spusă zilnic în fața morții / și că cel mai lung e drumul spre noi înșine” (Scrisoare deschisă necititorilor mei).
Rostirea devine astfel descoperire în fața celorlalți a unicității iramplasabile a poetului („chiar dacă i-ar lipsi perfecțiunii un deget” – Despărțirea de zei), a îndrăznelii de a fi el însuși („nu poți stăpâni ceea ce nu ai încă / și nu te poți dărui altora / dacă nu te dărui la nesfârșit ție!” – Alte sfaturi de amăgit întunericul), de a-și locui viața și moartea în calitate de subiect, nu ca umil figurant. Dându-și prea bine seama că nu există remediu pentru un atare mod de a fi, el își vede mai departe – cum Don Quijote – de nebunia lui (Scepticul Agrippa, Scrisoare deschisă), retrăgându-se și căutându-se în solitudinea bibliotecii, dialogând cu zeii lui „ficși”, aceia care s-au rostit în alte epoci („trage cu urechea la ospățul înțelepților” – Breviarul sau învățăturile neîmblânzitului eretic Daniel Corbu către el însuși), care și-au asumat – asemenea lui – riscul expunerii [Balada luminătorilor (Cântec pentru repaosul de onoare al pietrelor)]. S-au descoperit adică și pentru el, cel de mai târziu.
Ne întâmpină în lirica lui Daniel Corbu și o anume voluptate a martiriului, legată – credem – de conștientizarea faptului că numai arderea de sine [„Și-acum că poezia ți-i nevindecata rană / (așa cum marea e mireasa înecatului) / … că ai ajuns întotdeauna la locul faptelor / odată cu primejdia și singurul tău mod de / existență e furtuna / SPUNE-MI TU – MI-A ZIS POEZIA – / ȘI HAI SĂ NE ÎNCEPEM PLIMBAREA / PRIN FLĂCĂRI!” – Plimbarea prin flăcări; sau: „Se făcuse demult seară și nu-mi rămăsese / decât mâncatul hulpav pe dinăuntru” – Dinspre azi spre mâine obligatorie licență], privațiunile (isihia – de voie și fără de voie: „Doamne, atâta deșert în clepsidra / pe care mi-ai dat-o / să mă lecui de timp!” – Purtătorul de tăcere; lepădarea de trup: „Toată tinerețea am ocrotit în mine / mirabilul poet / cel care deseori îmi călca în picioare / îmi zdrobea rărunchii / îmi devia respirarea / și-mi îngreuna mersul pe labirintica / noastră planetă / […] Acum când am gârbovit / și încheieturile scârțâie precum spânzurătorile / în crivățul iernii îl văd răvășit / agonizând prin antecamera acestui / nefericit poem ca un Sfinx rătăcitor / prin Babilonul de semne” – Scrisoare apocrifă a trupului către suflet, salvată din Babilonul de semne cu ocazia descinderii în banal întru întâmpinarea celor șapte principii), fragmentarea identității („Doamne de cel care-aleargă din rană în rană / ai milă! / Nu mai existăm decât în destrămare / sensul nostru devine o mie de sensuri / și nu ne mai aflăm și nu ne mai recunoaștem. / […] Și atâția vin să locuiască un singur trup / și atâția vin să se locuiască pe ei înșiși / și nu se mai găsesc și nu se mai găsesc. / Fă ceva Doamne împotriva acestei sfâșieri!” – Noile lamentații ale lui Cain), numai, așadar, astfel de cazne îl pot metamorfoza în descoperire pentru alții, le pot stâmpăra setea și foamea. „Faptul de a da, faptul-de-a-fi-pentru-altul, în pofida sa, dar întrerupând pentru-sine-le, înseamnă a-ți smulge pâinea de la gură, a hrăni foamea celuilalt prin faptul însuși că eu postesc” – ne vine în sprijin Emmanuel Lévinas.1
Este evidentă aici și o reiterare a condiției cristice („STAU SINGUR LA CINA DE TAINĂ / ȘI TOTUȘI CINEVA MĂ VA VINDE” – Cina de taină; sau: „CINEVA POARTĂ ÎN PALME LOC PENTRU CUIE / și mă-ntreb, Doamne, de ce atâtea repetiții / pentru o singură moarte?” – Înscenări pentru liniștea aparentă sau șapte încercări de a privi lumea printre degete), valorificată acum implicit ca șansă a individului de a se elibera de mediocritate și de simpla supraviețuire biologică, de a construi pentru mai departe o lucrare durabilă, transfiguratoare nu doar pentru sine. În cazul celui care scrie, ea se convertește adesea în obsesie a inovării, a completării tezaurului de cunoaștere primit și transmis prin rostire: „MIROASE DEODATĂ A CEVA SPUS / DE PREA MULȚI. / […] «Ia-ți gândul de la glorie dacă nu ești ispitit / să fondezi o religie» îți șoptește cinicul filosof / pe când te încăpățânezi SĂ FII TU ÎNSUȚI / PÂNĂ LA DEGRADARE” (Spre Fericitul Nicăieri); sau: „n-am scris încă poemele esențiale / […] n-am spus încă acele cuvinte pe care cineva / citindu-le / ar orbi” (Despărțirea de zei).
Gestul creator nu este, prin urmare, un fel de (pe)trecere a timpului, o delectare superficială. Nu e timp descoperit. E asceză, mers prin pustie. Înseamnă a privi cu gravitate și cu smerenie condiția de muritor („mică înflorire a / Nimicului” – Într-o Europă bătrână și tristă), a o cinsti cu puterile proprii (altfel spus, încă o accepție a descoperirii: „a se descoperi”, „a respecta ceva sau pe cineva în mod deosebit”): „Slăvește clipa / că înainte și după tine, doamne, cât întuneric!” (Alte sfaturi de amăgit întunericul). Înseamnă a răspunde pentru ea, așa cum dai seama în fața celorlalți. Implică momente de teamă, de extenuare și demobilizare: „N-ai înțeles că totul e o iluzie Daniel Corbu / […] / că mâini străine ne umblă prin suflet / că vinovați suntem de toate vinovățiile / și în fiecare zi cineva ne condamnă la moarte? // […] Vezi bine nici rafturile bibliotecii nu rezolvă nimic” (Scrisorile fratelui); sau: „La ce bun să mai scriem un cântec pentru / desăvârșirea ființei, puah!” (Evanghelia după Corbu). Presupune luptă cu demonii interiori și cu propriile neputințe: „Pe zi ce trece tot mai al tău pământule prieten” (Dacă toate gândurile duc într-o carte); sau: „CE-S VINOVAT CĂ / NU ȘTIU SĂ MINT ASFINȚITUL” (Intrarea în scenă).
Rostirea e, în egală măsură, descoperire în fața lui Dumnezeu. Devoalare neprefăcută a zbaterii între credință și necredință, mărturie a atitudinii omului modern, dificil de îngenuncheat, convins de puterea minții și a descoperirilor personale câștigate vreme de secole. Este mărturisire a celui care așteaptă susținere aici și acum, în veacul acesta bezmetic, nu într-o viață de apoi („TATĂL NOSTRU / CEL VEȘNIC NECOBORÂT DIN CERURI / Doamne și Tată al nostru / care nu mi te arăți vreodată / și nu mă vezi cum rătăcesc / între mine și mine între mine și lume” – Tatăl nostru). E descoperire (ca echivalent pentru „expunere” și pentru „închinare”) a unui alt creator de universuri, obsedat de aceeași teamă a îndepărtării, a părăsirii propriei creații: „Oare a face lumea nu e mai puțin decât / a o înțelege?” (Evanghelia după Corbu).
Și convins, cu toate acestea, că, odată cu pieirea fiecărei zămisliri, șubrezi-se-vor și temeliile cerești: „UNDE MĂ VEI GĂSI, DOAMNE, / CÂND PESTE TOT CEEA CE ACUM SUNT / VA DANSA RISIPIREA / CÂND SPAIMA ȘI ÎNTREBĂRILE NU VOR MAI FI? / […] CE-AI SĂ TE FACI, DOAMNE, CU ABSENȚA MEA / când gândurile și dorințele-mi ca un praf cosmic / nu îți vor mai atinge geana” (Feericul diluviu).
- Emmanuel Lévinas, Altfel decât a fi sau dincolo de esență, traducere din franceză de Miruna Tătaru-Cazaban, Bogdan Tătaru-Cazaban și Cristian Ciocan, București: Editura Humanitas, 2006, p. 129-130.
Delia MUNTEAN
Material publicat în revista Nord Literar nr. 4 (251), aprilie 2024