Roata (în apele văii)
În apele Văii s-au spălat zilele
și luminile lunilor și
ochii orbi ai anilor.
Un templu își mutase acolo icoanele
și tăcerea lor senzuală răspândea
miresme de iasomie
frisoane de primăvară târzie.
Șarpele aștepta în pustiul de iarbă
ochii lui vedeau cerul prin lentile
aburite de-o petală de nalbă
iar printr-o flacără colilie
vedeau o altă pustie
departe în Tropicul de Nesomn
lângă Balta abia adormitului Domn.
Un câmp de morcovi și o căpiță de paie
împărțeau câmpul de bătaie
în două ca pe-o felie de lună nouă
din care aveau să se ospăteze
arcașii aflați încă pe metereze
și halebardierii cu securile cotropite
de invazia unui regiment de termite
cu dinții precum ai racilor clești
abia coborâți din neștiute garnizoane cerești.
Nu era, pare-se, nicio șansă de împăcare
se hăcuiau care pe care orbește la întâmplare.
Până când mai spre seară lighioanele
au deschis larg Gura Văii să se vadă icoanele
cu alaiul lor de tufe de iasomie
cu frisonul lor de primăvară târzie
și-au impus un răgaz un armistițiu
până la viitorul solstițiu
după calendarul din Valea Cerbului
atârnat într-un cui cam tehui
din Casa de neodihnă a Servului.
Pe care Calendar încă din vechime
nu-l mai citește nime.
Spița (ceea ce nu se repetă)
Ceea ce nu se repetă moare pe nesimțite
precum o cutie de chibrite din care alegi
un băț la întâmplare și când flacăra lui
se stinge e ca și cum ar ninge în plină
vară peste Vale cu cenușă moale din care
poți face apoi o cerneală cu care să scrii
că ruina e o floare rară ce nu face din
iarnă vară dar arde până la os și face
din așteptare vinovatul silențios din
tăcere un fagure de miere din Domniță
o cosiță din păr de Zeiță și din coșnița
de albine chilia unui bărbat ca și tine.
Nu e vă asigur nicio fantasmă și nici o
fărâmă de plasmă cu temperatura aleatoare
totul stă în picioare și totul e o curgere
înșelătoare o rotație de vultur ochios
peste o țarină cu anotimpul pe dos un
lamento fără de voce al unei roți ce se
învârte fără de vânt într-o Vale unde
totu-i cuvânt spus literă de literă de-o
veșnicie time future and time past cenușă
și fast o îmbrățișare de umbre ce sfidează
absența purtând cu sine himera și benevolența.
Aici cel născut din suflare răsare la fiece
pas dar îngăduința sa e fără de glas mierea
vocii lui e mângâierea din mlădița din care
răsare când moartea când învierea culpe
nepedepsite precum o urmă de vulpe
pe care nu o descifrează nici vânător nici
sălbăticiune. O vulpe de tăciune care face
o plecăciune tufelor de ienupăr și păducel
la umbra cărora s-au adunat fel de fel de fete
fecioare și flăcăi unii de aici alții de pe alte Văi.
Un fel de clacă în care nimeni nu coase nu
toarce ci învârte pe rând sau deodată o roată
de întunecime cu spițe de parce. E liniște-n
jur nici urmă de larme. Prostu-i badea
n-are coarne vine-n clacă stă și doarme.
Spița (într-o altă zi)
Într-o altă zi cam spre seară totul era scăldat într-o
lumină palidă dar deloc precară ca și cum Valea
tocmai ieșise dintr-o crisalidă transparentă
serenă și fericită înăuntrul căreia sub o răchită
își făcuse culcuș până de curând o căprioară.
Nu era pentru prima oară când se așezase acolo
în apropierea bustului anonim al lui Apollo.
Doar că urechile ei nu mai auziră până atunci
un asemenea cântec de lyră în ascunzișurile
căruia să se strecoare atâta fierbințeală
și-atâta răcoare deodată ca și cum fecioria
și lăuzia își dăduseră mâna fără să știe care
din ele-i stăpâna și a cărei voce întâia să fie.
Apollo însuși nu era decât un străin cu șuvițele
cârlionțate lipite pe frunte și tâmple ce nu
putuse să îngâne decât întâmple-se ce-o
să se întâmple! Asclepios care trecea
adesea prin Vale se mulțumise să spună
pe latinește: Vale! ca și cum vederea era
egală cu revederea. Ori putința cu suferința.
Cine să știe ce e dobândit cu sudoare și
ce-i luat pe veresie și ce se-nvârte ca o roată
cu spițele dezacordate precum țitera ce îngână
Litera cea mică ori cea Mare care nu alcătuiesc
niciodată la întâmplare Cuvântul dintâi care
și în Vale pășește pe-aceeași neștiută Cale.
Cu căciula trasă pe ochi să nu-i fie de deochi.
Respirație (el pare să fi povestit)
El pare să fi povestit și în ziua aceea
deși gura îi era demult cusută
ca o carapace
cu o sută de perechi de ace
Fusese altădat
unul dintre cei
oaspete rar al trupului ei
în absență acum adorat
Și s-a temut că o va pierde
urmărea fúrii
urcând treptele
spre liziera pădurii
și pe ea
cu numele scris pe o stea
acoperită în pripă
cu o vestuță de atlaz
dăruită de sora Ursula
animula vagula, blandula.
Doar că ea cânta în somn
ca o mierlă pe-o crenguță de corn
pregătită să se ascundă
unde-i pădurea mai afundă
și cărarea mai șerpuitoare
cât mai departe de soare răsare
spre alte întunecate lumine
purtând toată Valea cu sine.
Roata (gata)
Gata, s-a cam umplut carul!
Stop jocul! își șoptise în barbă Barbarul
și se urcă pe spinarea unui crocodil împăiat
proclamându-se împărat al Bălții din Vale
cu coroană de spini și de lut protocoale.
Gata! Tu, cel dintâi, vei sta toată noaptea de cart
la subțioară cu primul Discours de Descartes
din care se va auzi mereu ca un fel de sughiț
je pense, donc je suis! je pense, donc je suis!
El, celălalt, care urmează să vină,
se va ocupa de focuri și de lumină.
Va aprinde lampadare mărunte
să vadă bursucii să treacă pe punte.
Voi, arătă el cu degetul spre noi-amândoi,
veți avea grijă de păpădii și trifoi
de Spirt, de Mister și de Miruna
de pițigoi gaițe codobaturi și fazani
unii încă pui alții de treizeci și trei de ani
de pe vremea lui Șandor și a lui Traian!
Era o trăsnaie o idee fixă, de călăreț fără cal?
Unul care voia să facă din vale un canal
și din gușteri crocodili cu ferăstraie
cu care să rotunjească ori să chiar taie
ce-a mai rămas din abia trecuta văpaie?
Ce hărmălaie e-n mintea noastră, ce hărmălaie!
Poate visase poate era chiar adevărat.
Mai sigur e că Balta a secat
și că gușterul era
o salamandră neagră în toată firea
pe care o aprinsese închipuirea
și acum
ne amăgea cu al visului scrum.
Vasile IGNA
PARODIE
Lucian PERȚA
Poveste (poate v-am mai povestit-o)
După poezia Respirație (el pare să fi povestit)
Poate v-am mai povestit despre cum
muza mea și-a cusut gura cu ace
în ziua aceea și acum
face pe naufragiata în bibliotecă* și tace.
Îmi fusese altădată
de foarte mare ajutor,
ea m-a format ca scriitor
și-acuma, de o vreme, iată,
S-a-nchis în camera obscură,
lumină neagră o-nconjoară,
s-o scot afară, în natură,
aș vrea, să mergem, bunăoară,
la ora morilor de vânt,
prin grădina mea oarbă, din Ardusat,
apoi spre liziera pădurii unde mai sunt
câțiva copaci ce de drujb-au scăpat:
„fagus sylvatica et quercus robur”.
Dar ce să vă spun ma multe,
nici în somn nu vrea să m-asculte,
nu vrea prin păduri să umblăm
și fum și ninsori să-nfruntăm,
pe-o insulă verde, pustie
să trăim numai din poezie…
ei, și acestea ce vi le-am zis,
o să le-adun într-o Carte din vis.
*Cuvintele scrise cu italic reprezintă sau fac referire la titluri de volume ale autorului.
Lucian PERȚA
Material publicat în revista Nord Literar nr. 3 (250), martie 2024